Eveniment
Împuternicitul Florin Mihăilă a făcut numai prăpăd pe unde a fost/Bani publici cheltuiți haotic, ploșnițe și gândaci la Inspectoratul pentru Imigrări
Omul de afaceri Mohammad Murad (55 de ani), care are o avere de peste 150 de milioane de euro, a fost în ultimele săptămâni în tratative pentru preluarea pachetului majoritar de acțiuni de la Dinamo, însă se pare că s-a răzgândit și ar fi în negocieri cu echipa Petrolul Ploiești, potrivit digisport.ro.
Mohammad Murad a intrat în viața politică în martie 2022, fiind numit președinte executiv al Partidului Ecologist Român.
Mohammad Murad, miliardarul libanez care s-a vrut primarul Constantei, ulterior al Mangaliei, dar n-a fost pe placul prea multora, retragandu-se din cursa pentru primaria Constantei cand a fost publicat un articol in Libertatea de Opinie cu privire la trecutul sau.
Milionarul Mohammad Murad a fost prins în flagrant, de oamenii legii, în timp ce împărțea bani din portbagaj, in campania pentru alegerile din Mangalia. El a fost reținut de Poliție, pentru mită electorală, conform universul.net.
Rolul agenților arabi în România înainte și după decembrie 1989
Versiunea prezentată oficial românilor despre așa-zisa „Revoluție” din 1989 afirmă că în desfășurarea acelor evenimente dramatice nu au acționat niciun fel de teroriști, iar cei peste 1000 de morți și 3000 de răniți au fost doar rezultatul confuziilor și al unor diversiuni. Există însă o largă serie de mărturii și documente (de exemplu aici sau aici) care atestă că dincolo de uriașa manipulare care, fără îndoială, a fost operată în acea perioadă, au existat în mod cert și persoane care au tras în mod deliberat în populație și despre care se poate afirma cu deplină justificare că au fost teroriști. Mai exact, printre acești teroriști au fost numeroși agenți arabi care fuseseră special antrenați în acest scop.
Astfel de mărturii au fost făcute, de exemplu, de Liviu Viorel Crăciun – fost membru al trupelor speciale USLA devenit ministru de interne în 22 decembrie 1989; de Roland Vasilevici – fost ofițer de Direcția 1 a Securității la Timișoara; de căpitanul Soare Ovidiu din fosta Direcție a V-a a Securității; sau de Ion Aurel Rogojan care a fost șeful de cabinet al ultimului director al Securității, generalul Iulian Vlad.
Într-un document cu data de 1 martie 1990, Aurel Rogojan a precizat că Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă (USLA) a derulat un protocol de colaborare, semnat în 1979, cu unitatea specială Al-Fatah a OEP (Organizația pentru Eliberarea Palestinei). În conformitate cu acel protocol, mii de tineri arabi au venit în România între 1980-1990 sub acoperirea de „studenți” și au fost pregătiți de ofițerii de Securitate români prin diverse tabere de antrenament și de instruire teroristă din România.
Într-un articol apărut în data de 2 aprilie 1990 în revista americană The New Yorkera fost publicat un raport ce prezenta o investigație cu privire la evenimentele din decembrie 1989. Autorul investigației, Robert Cullen, dezvăluia că „Nu toți luptătorii Securității (implicați în luptele din decembrie ʼ89, n.n.) erau români. Un membru al Frontului Salvării Naționale mi-a spus că cei care au luptat cel mai mult provin din Siria, Irak, Libia și alte țări cu istorii de implicare în terorism. Ei au venit în România în mod aparent ca studenți, dar au primit, de fapt, pregătire de comando și au fost de acord să servească Securitatea timp de mai mulți ani. Pe măsură ce acești străini au fost capturați (în cadrul luptelor din decembrie 1989, n.n.), iar zvonurile despre originea lor au început să se răspândească, Frontul (Salvării Naționale, n.n.) a negat public că arabii fuseseră implicați în Securitate.”
Într-adevăr, este un fapt cunoscut că în perioada comunistă studenții arabi umpleau facultățile din România. Sub directa îndrumare a lui Ceaușescu, România încheiase contracte de sute de milioane de dolari cu numeroase state arabe, cu beneficii uriașe pentru economia românească. Astfel, pe lângă cele peste două miliarde de dolari lăsați de Ceaușescu în conturi după achitarea integrală a datoriei externe, în martie 1989, România mai avea de încasat circa opt miliarde de dolari de la parteneri externi, majoritatea din Africa și Orientul Mijlociu. La cea care avea să fie ultima sa vizită în Orientul Mijlociu (cu o săptămână înainte de a fi asasinat), Ceaușescu pregătea înființarea unei Bănci prin care România, alături de alți parteneri, să ofere împrumuturi mult mai avantajoase decât FMI țărilor slab dezvoltate.
În ceea ce privește colaborarea pe linie de educație, pentru țările arabe și africane instituțiile de învățământ superior din România erau considerate școli de vârf, iar pe de altă parte acești studenți erau o prețioasă sursă de valută pentru statul român. Conform statisticilor oficiale, în perioada 1980-1990 aproape 500.000 (jumătate de milion!) de arabi au făcut studii în România. Însă – așa cum arătam mai sus – mulți dintre ei aveau doar acoperirea de „studenți”, pentru că în realitate veniseră ca urmare a unui protocol de colaborare a serviciilor secrete.
Unii dintre acești „studenți” erau deja membri ai unor agenții secrete arabe, cum ar fi Al-Fatah, Hezbollah, Al Mathaba, dar aveau conexiuni și cu CIA, KGB sau MOSSAD. După data de 22 decembrie, când Ceaușescu fusese arestat, acești agenți arabi au declanșat – la comanda unor șefi ai serviciilor secrete române și străine – operațiuni specifice de terorism și au ucis sute de cetățeni români cu scopul de a-i alunga din stradă. În prima parte a scenariului, până pe 22 decembrie, populația (masa de manevră) fusese scoasă în stradă pentru a se crea impresia că lovitura de stat ar fi fost chipurile o mișcare populară. După 22 decembrie, când lovitura de stat avusese deja loc și noua conducere pucistă a fost instalată, mulțimea trebuia gonită din stradă pentru ca elanul „revoluționar” să nu se mai amestece în resetarea politică ce era operată în acele zile și în acest scop oamenii trebuiau distrași prin teroare. După ce și această etapă s-a încheiat și cei care organizaseră „Loviluția” și-au stabilizat puterea și autoritatea, hocus-pocus, oficial s-a susținut – și așa a rămas până în prezent – că de fapt nici nu au existat teroriști și că „nu știm cine a tras în noi”.
După 1989 o parte dintre „cârtiţele” securiste arabe au rămas în România şi au devenit agenţi DIE, SRI, DIA, fiind infiltrați în instituţiile statului român, în timp ce alții au devenit prosperi oameni de afaceri. Ei au fost protejați permanent de masonii, evreii și sataniștii care au dat lovitura de stat și care apoi au distrus și exploatat la sânge România. Mulți dintre agenții arabi au primit case, întreprinderi, terenuri, păduri – toate fiind furate de la cetăţenii României prin manevre judiciare înfăptuite cu complicitatea întregii clase politice ce s-a aflat la guvernare în ultimii 27 de ani.
Un exemplu concludent de colaborare de tip mafiot între rețelele de teroriști arabi și instituțiile de forță ale statului român a fost celebra „răpire” din anul 2005 a celor trei jurnaliști români (împreună cu așa-zisul lor „ghid”, Mohammed Munaf) în Irak. Acest foarte mediatizat incident a fost în realitate o înscenare organizată de serviciile de informaţii româneşti SRI şi SIE şi de serviciile secrete americane CIA. Există indicii clare că doi dintre jurnaliști – Marie Jeanne Ion și Sorin Mișcoci – știau dinainte că vor fi răpiți, Marie-Jeanne fiind chiar fiica fostului senator PSD Ion Vasile.
Autoritățile irakiene care au investigat cazul au ajuns rapid la concluzia că operațiunea a fost pusă la punct în România. Această concluzie rezultă din documentele aflate în dosarul Curții de Apel București, care relevă că Hayssam și Munaf au fost simpli pioni, adevăratele manevre fiind operate de înalți oficiali români din jurul fostului președinte al țării, Traian Băsescu, care au colaborat cu o rețea teroristă arabă (vezi detalii aici).
Însuși procurorul român care a anchetat dosarul, Ciprian Nastasiu, fost șef-adjunct al DIICOT (Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism) a scris o carte despre acest caz, intitulată Prădarea României, în care dezvăluie că Hayssam și Munaf sunt agenți ai unor servicii secrete și că întreaga operațiune era conexă cu o vastă operațiune de trafic de armament care se făcea cu complicitatea lui Băsescu. Nastasiu mai dezvăluie că rețeaua arabă a efectuat sponsorizări masive pentru campaniile electorale ale PSD sau pentru afacerile lui Adrian Năstase și Gabriel Oprea și că fostul ministru al Justiției Rodica Stănoiu a fost implicată în muşamalizarea unui dosar al lui Omar Hayssam.
De asemenea, unul dintre cei trei jurnaliști răpiți, Ovidiu Ohanesian, a scris mai multe articole și două cărți despre răpirea din Irak, în care prezintă numeroase indicii și documente că „Toate duc la dosarul 628, la dosarul «Armamentul». Asta ascund ei în dosarul ăsta cu răpirea din Irak: ruşinea României! Sunt 30-40 de ani de când se face trafic cu armament, adică fapte grave, infracţiuni şi conexiuni cu state care sprijină terorismul internațional”. De aproape 12 ani Ovidiu Ohanesian solicită redeschiderea dosarelor conexe cu răpirea sa, dosare clasificate abuziv, și afirmă că „o suită de instituții, inclusiv judiciare, i-au favorizat pe făptuitori atât în timpul așa-zisei crize generate de răpire, dar mai ales cu câțiva ani înainte, favorizându-le teroriștilor sprijin logistic, financiar, politic și chiar diplomatic, contribuind astfel la susținerea terorismului și a traficului internațional de armament.” (mai multe detalii aici sau aici).
Cu ocazia răpirii ziariştilor români din Irak, SRI a nominalizat o rețea mai vastă de agenţi arabi care au activat şi pe teritoriul României, respectiv pe Hakim Ziab Hussein Al-Samarai (supranumit Abu Sahar, verigă de legătură între răpitorii jurnaliştilor români şi brigăzile Muad Ibn Jabal), Mahmud Khaled Al Omar (frate al lui Omar Hayssam), Abdel Jabbar Abbas, Jasem Al-Salmani, Ibrahim Zasssin Al-Jaburi și Yussef Munaf (fratele lui Mohamed Munaf).
Așa-zisa „eliberare a jurnaliștilor din Irak” a reprezentat obținerea de mare popularitate pentru președintele Băsescu și în același timp a însemnat propulsarea într-o carieră fulminantă a lui Florian Coldea, care a fost desemnat în scurt timp (cu susținerea determinantă a CIA) director operativ al SRI. Toate acestea au avut loc prin intermediul cârdășiei cu mafia arabă a unor foarte influenți politicieni români și a SRI.
Cu privire la activitatea ilicită a rețelei arabe în România înainte și după 1989, informații bine documentate au fost făcute publice în noiembrie 2016 de către istoricul Marius Oprea în cartea sa Mafia arabă în România. De la Ceauşescu la Iliescu (o scurtă prezentare a cărții este disponibilă aici). În calitatea de consilier prezidențial al lui Emil Constantinescu, Marius Oprea a consultat sute de rapoarte despre activitatea mafiei arabe din România. El arată în cartea sa, de exemplu, că până în 1997 două treimi dintre țigările care intrau în țară erau de contrabandă, prin rețeaua mafiei arabe. România a pierdut între 1990 și 1997 aproximativ 1.500 de miliarde de lei anual din neîncasarea taxelor vamale și a accizelor la țigări, cu complicitatea unor oameni politici extrem de influenți, a unor înalți funcționari publici (șefi în Garda Financiară, în Inspectoratul Poliției) și mai ales a șefilor serviciilor secrete. Marius Oprea mai arată că a identificat în arhivele statului un document care atestă că în 1995 un general prim-adjunct al SRI a trimis o adresă (un ordin) către Direcția Generală a Vămilor ca 22 dintre cele mai importante firme arabe efectiv să NU fie controlate la vamă!
Banii obținuți de traficanții arabi au sponsorizat nu doar clasa politică din România, dar și importante structuri teroriste și mafiote pe plan internațional, printre care Al-Qaeda. Foarte multe dintre documentele și rapoartele autorităților cu privire la activitățile firmelor arabe au fost distruse la finalul guvernării PSD din 1996. În prezent banii obținuți „la negru” din afacerile de contrabandă ale rețelelor arabe în cârdășie cu clasa politică au început să fie legalizați cu impertinență chiar sub ochii românilor prin vânzarea către străini (în majoritate arabi) a peste 40% din suprafața agricolă a țării.
Vă prezentăm în continuare mai multe detalii despre cei mai importanți agenți arabi ai diferitelor servicii secrete care au activat pe teritoriul României după 1990. Unii dintre ei au o mare influență și în prezent.
Omar Hayssam este nepotul lui Mahmud Farzat (şeful serviciilor secrete siriene din Europa de Est) și a fost adus de acesta pentru studii în România în 1980. Omar Hayssam este un multiplu agent (sirian, SRI, FSB), iar după decembrie 1989 a avut sarcina – trasată de serviciile ruse KGB – ca sub acoperirea de „om de afaceri” să participe la stabilirea unor raporturi de putere în România, având sprijin politic şi logistic din partea PSD, KGB, SRI-SIE şi CIA. Hayssam a fost principalul sponsor al partidului de guvernământ după 1990 (FSN-PDSR-PSD) și un apropiat al lui Ion Iliescu, pe care l-a însoţit în avion şi în numeroase delegaţii oficiale în străinătate.
A preluat structurile rețelei de contrabandă dezvoltată de sirianul Jamal At, care a fugit din țară după scandalul Țigareta II.
A fost direct implicat – prin serviciile secrete – în operațiuni de trafic de arme. Astfel, împreună cu serviciile secrete române (SRI, SIE, SIA) şi străine (CIA, FSB-KGB, Mossad, MI5) şi cu complicitatea autorităţilor turce de la Istanbul, în anul 2002 a livrat arme separatiștilor kurzi din Turcia şi Irak şi suniților din Irak pentru a-i ataca pe şiiţii lui Saddam Hussein din Irak. În aceeași manieră a furnizat din partea ONU, UE, NATO (şi alţii) arme pentru albanezii din Kosovo, bosniacilor musulmani (şi altora) pentru a ataca armata şi populaţia sârbă condusă de președintele fostei Iugoslavii, Slobodan Miloșevici.
Pentru operațiunea de trafic de arme cu destinația Kosovo, Omar Hayssam a achiziţionat din România o navă cu suma de 100.000 de euro, care a fost asigurată la firma Lloyd`s pentru 500.000 de euro. În acte s-a specificat fictiv că se transportă azotat de amoniu şi piese de schimb pentru tractoare. După ce s-a făcut transbordarea armamentului în altă navă, nava cu care veniseră din România a fost scufundată deliberat de oamenii lui Hayssam în apropierea coastelor Turciei. În această afacere Omar Hayssam a avut parteneri doi cetăţeni arabi şi doi oameni de afaceri români, membri ai PUR. Pe lângă faptul că a câştigat milioane de euro din această afacere, Hayssam a mai încasat şi asigurarea de 500.000 de euro pentru nava scufundată.
Omar Hayssam figurează la Centrul de recrutare al sectorului 4 București cu gradul de maior al armatei române. Are o avere estimată la 90-100 milioane dolari (nr- acum la cca 150), obținuți prin multiplele societăți comerciale pe care le deține în România, cu afaceri în domenii ca imobiliare, industria lemnului, ape minerale, autoturisme.
Mohamed Munaf este un agent irakian, are cetățenie americană și este de asemenea agent CIA. Ca și Omar Hayssam a fost student și informator al securității în România înainte de 1989. Prin anii ’80 familia lui Munaf – beneficiind de sprijinul fostului președinte SUA Richard Nixon – ajunsese să vândă armatei lui Saddam Hussein uniforme şi accesorii fabricate de o secţie specială a APACA (Atelierele de Producţie Armament şi Confecţii ale Armatei) din București.
Munaf are mai multe firme în România, dar s-a ocupat şi cu administrarea firmelor lui Omar Hayssam, poziție din care a acționat pentru protejarea, spălarea și ascunderea fondurilor și bunurilor folosite în acțiuni teroriste de acoliții lui Hayssam.
Jucând rolul de „ghid” al jurnaliștilor români ce au fost în anul 2005 răpiți în Irak, Munaf nu a putut fi adus timp de mai mult de 10 ani în România pentru a fi anchetat deoarece a fost luat sub protecția forțelor speciale americane. La sfârșitul anului 2015 Munaf a fost până la urmă predat de americani autorităților române și în prezent ispășește o condamnare de 10 ani. În cursul anchetelor Munaf a vorbit despre traficul ilegal cu armament și activitățile de crimă organizată desfășurate pe teritoriul României de clanul Hayssam, operațiuni conexe cu dosarele Răpirea din Irak, Armamentul și Țigareta II.
Kamel Kader este agent palestinian, SRI și KGB, fost lider al studenţiilor palestinieni din România, membru al grupărilor teroriste Al Fatah şi Abu Nidal, combatant al Frontului de Vest din Liban și membru al OEP (Organizația pentru Eliberarea Palestinei).
A venit în România în anii ’80 sub acoperirea de student la medicină în Timișoara și a fost racolat rapid ca informator pentru Securitate. În schimbul unor rapoarte despre colegii săi arabi şi români deopotrivă, a fost protejat de securiști să obţină vize şi paşapoarte pentru intrarea în România a mii de cetăţeni palestinieni (100 de dolari bucata) prin colonelul Oreleanu, care era şef la Direcţia paşapoarte Timiş.
După 1989 a primit din partea FSN-PDSR certificat de „luptător în Revoluție”. A intrat în rețeaua de contrabandă a sirianului Zaher Iskandarani, protejată de securiști și PSD și a ajuns în 1994 patron a 14 firme din Timişoara şi București. Cu banii obținuți a finanţat în 1992 campania electorală a PDSR cu suma uriașă (mai ales la acea vreme) de un milion de dolari. Mai mult, i s-a oferit funcţia de consilier prezidențial al lui Ion Iliescu, funcţia de consilier al secretarului general al Guvernului României (adică al lui Viorel Hrebenciuc, în a cărui casă a locuit o perioadă) și a făcut parte din Comisia de Protocol pentru Relaţii Externe a Guvernului. Generalul (r) Ion Pitulescu, fost șef al Politiei române între 1995 și 1997, declara pentru EvZ că „Toți mafioții arabi – Zaher Iskandarani, Omar Hayssam și ceilalti – erau foarte apropiati de PDSR și țineau legătura cu Viorel Hrebenciuc prin intermediul lui Kamel Kader”.
Fiind un reprezentant al minorităţii palestiniene în România, Kader a obținut un credit în valoare de 995.000 de dolari de la Bancorex, pe care însă nu l-a mai returnat. Intra la Guvern pe intrarea oficială, înarmat cu pistol, fără a se supune vreunui control. Avea acces la telexul şi faxul Guvernului şi la documente secrete. Așa se face că a sustras din incinta Guvernului 42 de acte confidenţiale, ceea ce a dus la declasificarea lor pentru ca Viorel Hrebenciuc să nu ajungă în pușcărie. Trebuie precizat că telegramele dispărute de la Secretariatul General al Guvernului (din biroul lui Viorel Hrebenciuc) au fost primite de la diverse ambasade, iar sistemul de comunicare cifrată a acestora nu ţine de MAE, ci există un serviciu special al cifrului, care este în subordinea serviciilor secrete SIE și care era cunoscut de către Rusia, America şi aliaţii lor și care a fost deconspirat astfel și arabilor. Situația a necesitat schimbarea cifrului de stat al României, ceea ce a costat o sumă uriașă.
În urma acestor abuzuri Kader a fost până la urmă scos pe linie moartă şi în 1994 a plecat în Palestina şi a fost numit șef al serviciului de informaţii al liderului palestinian Yasser Arafat.
Zaher Iskandarani agent sirian, SRI și FSB, om de legătură al serviciilor de informaţii siriene şi sovietice-ruse, implicat în afaceri de trafic cu ţigări şi arme, inclusiv în afacerea Țigareta I, Iskandarani a primit de la însuși Ion Iliescu certificat de „luptător în Revoluţia din decembrie 1989”. Este văr cu Kamel Kader şi l-a introdus pe Kader în mediul prezidențial de la Palatul Cotroceni, lângă Ion Iliescu, prin Viorel Hrebenciuc.
Zaher Iskandarani şi Kamel Kader au sponsorizat Forumul internațional Crans-Montana (întâlniri între oamenii de afaceri și politicieni din diverse state), la care au participat Ion Iliescu şi întreaga clasă politică.
Iskandarani a fost închis pentru uciderea unui cetăţean sirian la Timişoara împreună cu alţi cetăţeni de origine arabă, dar a fost scos din puşcărie şi din ţară de colonelul Truțulescu pentru suma de un milion de dolari.
În cadrul anchetei Ţigareta I demarată în 1994, la o descindere a Poliției din 17 mai 2005 la unul dintre sediile lui Zaher Iskandarani din Timişoara s-au descoperit sigilii false româneşti, bulgăreşti şi maghiare, o ştampilă a MAE, matriţe ale mărcilor contrafăcute de ţigări, timbre cu serii duble, cartoane tipărite cu mărcile de ţigări contrafăcute, sigilii şi ștanţe vamale, CD-uri conţinând modele, design-uri şi elemente de siguranţă ale mărcilor de ţigarete care urmau să fie falsificate. Locotenenții lui au încercat să distrugă probele incriminatoare și au exercitat presiuni asupra unor martori importanţi. În perioada arestării sale, Iskandarani țipa cât îl ţinea gura că este un abuz al autorităţilor şi că va face dezvăluiri importante la adresa autorităţilor. Amenințările sale au avut efect și, pentru a nu mai face „valuri”, iată că pe data de 2 iunie 2005 Iskandarani a fost eliberat.
Vedem așadar că deși Iskandarani atentează la siguranţa naţională utilizând date şi acte false în afaceri de contrabandă, el nu este cercetat penal de Justiţia română şi nu îi calculează nimeni prejudiciul adus statului român. În schimb, pe cei de la Școala de Yoga MISA așa-zisa Justiție îi vânează în continuare, le fabrică acte şi dovezi false, aşa cum numai fosta Securitate, devenită SRI, ştie să le fabrice. Justiţia română este pusă în slujba acestor mafioţi şi criminali internaţionali și pentru a le îndeplini scopurile recurge adeseori la vânarea şi distrugerea cetăţenilor români.
Fathi Taher, cetățean iordanian, este considerat a fi cel mai bogat arab din România și unul dintre cei mai bogați 100 de oameni din lume. A făcut afaceri pe spatele românilor, venind în România încă din 1970. Cu o avere greu de estimat (sute de milioane de dolari), a fost un răsfățat al tuturor regimurilor de după 1989, fiind susținut și protejat de Ion Iliescu, Adrian Năstase, Viorel Hrebenciuc și mulți alți politicieni. Deține în România grupul Excelent Kandia, Hotelul Marriott din București, fabrica de combustibili pentru avioane Petrom Aviation, firma de asigurări AGI România devenită Omniasig, compania Griro care produce utilaje pentru industria chimică, petrochimică și nucleară. Mai deține Școala Româno-Americană din Pipera și, mai nou, uzina Electroputere Craiova.
Mai multe surse (de exemplu aici) arată că încă de la venirea sa în România, Taher era un agent al OEP, dar în anii ’80 a lucrat în favoarea Mossad-ului.
Omar Mohamad este fratele lui Omar Hayssam și a fost și el agent sirian, SRI, KGB, CIA. În martie 1998 el a oferit un împrumut de consumaţie, pe un an de zile, în valoare de 1.420.000 dolari, acţionarului majoritar Thodor Stanis de la firma SC Rio Soft Drinks SA din Timişoara, şi fiindcă termenul nu a fost respectat şi Stanis nu a returnat împrumutul, în aprilie 1999 Omar Mohamad a devenit principalul acţionar al firmei. Acţionară la SC Rio Soft Drinks SA era şi Carmen Rădulescu, soţia fostului şef al Serviciului Economic Timiş, colonelul (r) Pavel Rădulescu, care era agent SRI-KGB. Mohamad a cumpărat acţiunile de la aproape toţi acţionarii minoritari şi a mutat sediul social al firmei la Bucureşti. La filiala din Timişoara a fost numit director Mihai Petrechioiu, şeful Serviciului Economic Timiş. La sediul din Bucureşti precum şi la o firmă a fratelui său, Omar Hayssam, Bucovina Mineral Water, au fost numiţi colonelul Croitoru şi colonelul Mustață, care erau şefi în Direcţia Economică a Inspectoratului General al Poliţiei Bucureşti.Pe baza acestor „pile” afacerile i-au fost substanțial favorizate (ilegal), iar ca răsplată pentru sprijinul primit, Omar Mohamad a finanţat din belșug PSD.
Khaled Deiab Abdallaa Matar a fost un agent al mai multor servicii secrete străine (palestiniene, FSB, CIA), dar a activat și în România cu grad de colonel în Securitate, având în subordine ofiţeri români. Matar a fost o vreme și şeful agenturii O.E.P. din România. După 1989 a primit certificat de luptător în Revoluţia română din 1989 și a intrat în politică. A finanţat PUNR și a devenit deputat în Parlamentul României, ca membru al PUNR.
În anul 1992 Khaled Deiab Abdallaa Matar, împreună cu agentul palestinian-SRI-FSB Abdel Mohmed Hadi Rahman (care ulterior și-a schimbat numele în Hadi Jaradat și și-a luat cetăţenia română) şi împreună cu câţiva profesori de la Universitatea Babeș-Bolay din Cluj, a înființat o universitate particulară la Baia Mare, numită „Universtitatea Româno-Arabă”. Această universitate a fost mutată ulterior la Cluj şi în 1995 i-a fost schimbat numele în „Universitatea Bogdan-Vodă”, avându-l ca președinte pe Abdel Mohmed Hadi Rahman, alias Hadi Jaradat. UBV a ajuns în decembrie 2004 să aibă o datorie la statul român de aproape 12 miliarde lei, iar Flaviu Fărcaş de la Direcţia de Finanţe Cluj declara că a avut o discuţie pe această temă cu membri din conducerea UBV şi aceştia au afirmat că refuză să plătească.
Khaled Deiab Abdallaa Matar și-a deschis în 1997 firma Khaled Import-export 97 SRL, care avea ca obiect de activitate obţinerea de vize şi locuri de muncă în SUA. În realitate Matar facilita ieşirea cetăţenilor arabi din România şi intrarea lor în SUA cu acte false (invitaţii, diplome de studii, contracte de muncă, atestate de cunoaşterea limbii engleze). Această activitate era în secret susţinută şi protejată de Consulatul SUA din România, de CIA, FSB, SIE şi SRI.
Victor Michelle Issa este cetăţean libanez, absolvent al studiilor superioare economice la prestigioasa Universitate California din Los Angeles. A înființat în România un lanț întreg de firme și societăți comerciale fictive, fiind precursorul folosirii „firmelor fantomă” în acoperirea fraudelor vamale. A construit o întreagă rețea bazată pe operațiuni ilegale, care au avut ca ultim scop scoaterea unor sume mari de valută din România, prin operațiuni specifice de spălare de bani. Issa a introdus pe cale maritimă și rutieră în România peste 100 milioane de pachete de țigări. Printr-un exces de zel, organele vamale l-au trimis în 1993 în judecată, cu interdicția de a ieși din țară. După doar câteva luni de la demararea procesului, prin intervenția președintelui Iliescu și a ministrului PSD Dăescu, Victor Issa a fost însă „scăpat” peste graniță, recuperându-și și țigările confiscate. A ajuns la Kiev, unde și-a continuat activitatea de trafic de ţigări, cu sprijinul KGB. Se estimează că a scos ilegal peste granița României peste 35 de milioane de dolari, pe care i-a transferat în Liban prin intermediul unor bănci din Germania și Elveția.
Istoricul Marius Oprea a relatatcă a găsit stupefiat în arhiva la Cotroceni felicitări foarte cordiale trimise de la Moscova de către Victor Issa lui Ion Iliescu. Se pare că până și ceasul Rollex cu care s-a fotografiat la mână Ion Iliescu pentru campania electorală din 1996 era primit tot de la Victor Issa.
Frații Nassar (Elias şi Mike) sunt agenţi libanezi Al Mathaba și traficanţi de arme, ţigări şi produse de contrabandă cu mărfuri din Orientul Apropiat spre Europa. Au venit în România în anul 1991 prin intermediul Consulatului român de la Beirut și au fost puși în legătură cu SRI și cu autorități militare române care urmăreau să achiziționeze armament. Mai exact, contactul s-a făcut prin Mohamed Shrech (alias Abu Rami), consilier al Ambasadei Palestinei la Bucureşti, care era și agent SRI. Frații Nassar veniseră cu un mare transport de țigări de contrabandă, care au fost depozitate cu supravegherea SRI în depozite ale armatei de pe Calea Plevnei din București și de la aeroportul Clinceni. De acolo țigările au fost vândute prin firme ale unor arabi din România (foști studenți) iar banii au fost vărsați în conturile Romtehnica. În schimb Romtehnica livra artilerie ușoară în Liban.
Această afacere, care a implicat cantități imense de țigări și arme, a fost în 1992 deconspirată și a primit denumirea de „Țigareta I – Țigări contra arme”. Elias Nassar a fost arestat, dar după trei săptămâni a fost eliberat cu acordul șefului SRI de atunci, Virgil Măgureanu, întrucât fratele său Mike Nassar a oferit cinci milioane de dolari „pentru cauțiune”. Din cele cinci milioane de dolari Măgureanu a declarat oficial doar trei milioane, și este interesant că la vremea respectivă în Codul penal român nici nu exista prevederea de „eliberare pe cauțiune”. Cu siguranță dosarul Țigareta I a avut implicații la nivel de ministru al Apărării și prim-ministru, dar ca de obicei în România, ancheta s-a stins prin mușamalizare. Frații Nassar au plecat la Moscova, unde au continuat activitatea de contrabandă cu ţigări şi arme (cumpărate din România), fiind protejaţi de KGB-ul sovietic.
Frații Ghadban (Thaer, Wael și Samer) au fost agenți palestinieni și CIA, cooptați și de SRI cu grad de ofițeri. Au fost membri ai Frontului Popular pentru Eliberarea Palestinei şi ai grupării teroriste Al Fatah. Samer Ghadban era utilizat și ca translator din partea SRI pentru ofiţerii grupării teroriste Al Fatah veniți în România înainte de 1989.
Frații Ghadban au fost aduşi ca specialiști în armament în România în 1990, în urma demersurilor făcute de un traficant de arme libanez la ambasada română de la Beirut. În România, fraţii Ghadban au intrat în legătură cu fraţii Elias şi Mike Nassar, care i-au pus în contact cu organele de informaţii ale armatei de la Romtehnica și au intrat în afacerea „Țigări contra arme”. Țigările erau aduse în România cu acoperirea generalilor Gheorghe Florică și Popa Florentin de la M.Ap.N. şi al colonelului Bogza de la aeroportul Clinceni, toți aceștia fiind agenţi SRI care le facilitau trecerea prin vamă a ţigărilor prin eludarea platei taxelor legale. Ţigările se vindeau în România prin firmele: Palesta, Genah, Bela Iordania, Samer, Samira, Silvia, Elma, Azico, Amege, Karelia şi altele. Cu banii proveniţi din vânzarea ţigărilor se cumpărau arme în numele traficantului libanez. Operaţiunile de export de armament şi muniţie au fost aprobate şi monitorizate de structuri informative străine, printre care CIA, Mossad, fără plata taxelor vamale legale.
Wael Ghadban a fost în 1992 acuzat în dosarul Țigareta I, dar întrucât fusese pus în urmărire în stare de libertate a reușit să o șteargă din țară. După anul 2000 fapta s-a prescris și s-a întors în România, unde și-a continuat afacerile. În prezent conduce un mare holding din România, Top Brands Distributions, al cărei jurist este Ioana Băsescu (fiica lui Traian Băsescu).
SRI-ul și PSD-ul au avut interesul să mușamalizeze afacerile de contrabandă internaţională cu arme şi ţigări pentru că investigațiile aprofundate ar duce la deconspirarea multor agenţi SRI, KGB, CIA şi arabi care au participat la lovitura de stat din decembrie 1989 din România.
Frații Murad (Mohammad și Ahmed) au venit în România la începutul anilor ’90 ca agenți libanezi Al Mathaba, Hezbollah și KGB și au fost recrutați și în SRI. Au făcut afaceri de trafic de ţigări şi cafea şi din specula obținută au deschis lanţul de magazine-restaurant ce poartă numele Spring Time. Mai dețin fabrica de conserve Mandy, firma de construcții Triumf și lanțul de hoteluri Perla și Majestic din Mamaia. Mohammad, care a fost cotat în urmă cu câțiva ani ca fiind „cel mai tare investitor străin de pe litoral”, era un apropiat al fostului ministru al turismului din guvernarea PSD, Dan Matei Agathon, care obișnuia să-l prezinte în anumite cercuri ca fiind „fratele său”. La inaugurarea „imperiului” de pe litoral al lui Mohammad Murad a fost invitat și Ion Ilescu. După unele estimări fraţii Murad au produs României o pagubă de 19 milioane de dolari.
Frații Samer (Mehlem și Amer) au fost agenți libanezi Al Mathaba, SRI, KGB, colaboratori cu SRI, iar în România s-au ocupat cu traficul de ţigări. Au fost coordonaţi de fraţii Murad și au devenit patronii discotecii Why Not.
Frații Youssef (Michel și Elias) au fost și ei agenți libanezi ai Al Mathaba și KGB, cooptați și în SRI. În România s-au ocupat cu traficul de țigări împreună cu Emil Badran (fost ambasador al Libanului la Bucureşti) şi Mohamed Shrech (consilier al ambasadei palestiniene la Bucureşti). Toți aceștia au introdus ţigări în România prin firma Bela Iordanian a fraţilor Nassar şi Gadban.
Salah Kobrossly a fost agent libanez Al Mathaba, dar și informator SRI. S-a ocupat cu traficul de ţigări livrând ţigările Marlboro şi LM în România. Împreună cu cipriotul Balliety şi libanezul Victor Issa au produs o pagubă de 47 milioane de dolari statului român.
Observăm așadar că cetăţenii României sunt vânaţi şi daţi afară din locuinţe de mafia care s-a instaurat după decembrie 1989 pentru faptul că nu au bani să-şi plătească întreţinerea, lumina şi ratele la locuinţe, în timp ce mafia de agenţi arabi, români şi internaţionali, corporațiile și aşa-zişii „investitori”, sunt scutiţi de taxe şi impozite. Mai mult decât atât, prin manevre financiare și falsuri în acte le sunt rambursate și TVA-urile în valoare de sute de milioane de dolari, bani care sunt furați tot de la poporul român. (Cristina T.).
Eveniment
Cum alegi un buchet de trandafiri de săpun pentru cineva sensibil la mirosuri?
Am o prietenă care nu poate intra într-o florărie fără să-i pornească durerea de cap în câteva minute. Nu e mofturoasă, e pur și simplu sensibilă la mirosuri, iar buchetele proaspete, oricât de frumoase ar fi, o transformă într-o persoană care caută disperată ieșirea.
Așa că, atunci când a împlinit treizeci de ani, m-am trezit în fața unei dileme pe care mulți dintre noi o cunoaștem. Vrei să oferi flori, pentru că flori se oferă, dar știi că darul tău o să stea într-un colț cu geamul deschis și o privire vinovată din partea ei. Atunci am descoperit, ca tot omul care caută, lumea trandafirilor de săpun. Și am aflat repede că nu e chiar atât de simplu pe cât pare.
Pentru că, surpriză, trandafirii de săpun au și ei miros. Uneori destul de puternic. Iar dacă pornești de la ideea că orice floare care nu e vie e automat sigură pentru un nas delicat, riști să faci exact greșeala pe care voiai s-o eviți.
Hai să lămurim lucrurile cap-coadă, fără grabă.
Ce sunt, de fapt, trandafirii de săpun și de ce par soluția ideală
Un trandafir de săpun este exact ce sugerează numele. O floare modelată din săpun, de obicei dintr-un amestec pe bază de glicerină și uleiuri, turnat în forme care imită petală cu petală floarea adevărată. La prima vedere arată uimitor de natural. Mulți oameni îi confundă cu trandafiri uscați sau prelucrați, până când îi ating și simt textura ușor ceroasă, mătăsoasă, ca un săpun fin pe care nu te-ai îndura să-l folosești.
Atracția lor e evidentă. Nu se ofilesc. Nu cer apă. Nu lasă polen pe masă și nu atrag insecte. Pentru cineva care nu suportă florile vii tocmai din cauza mirosului intens, ideea unei flori care arată identic, dar care nu emană acel parfum copleșitor, sună a rezolvare perfectă. Și de multe ori chiar este. Doar că trebuie să știi ce cauți.
Aici apare prima neînțelegere. Lumea presupune că un trandafir de săpun e neutru olfactiv pentru că nu e o plantă. Adevărul e mai nuanțat. Săpunul, prin natura lui, este aproape întotdeauna parfumat. Producătorii adaugă esențe pentru ca produsul să miroasă plăcut, exact așa cum miroase un săpun obișnuit de baie. Iar un buchet întreg de astfel de flori, strâns într-o cutie închisă, poate concentra parfumul până la un nivel care, pentru o persoană sensibilă, devine la fel de deranjant ca un buchet de crini proaspeți.
Mirosul ascuns din spatele petalelor
Mi-aduc aminte că am deschis primul buchet de săpun pe care l-am comandat și m-a lovit un val dulceag, ca de cosmetice ieftine. Mie nu mi-a displăcut. Dar mi-am dat seama imediat că prietena mea ar fi fugit din cameră.
Intensitatea mirosului depinde de câțiva factori pe care merită să-i ai în minte înainte să comanzi. Cantitatea de esență adăugată în compoziție variază enorm de la un producător la altul. Un atelier care lucrează ieftin și rapid pune adesea parfum mult, pentru că esențele tari maschează calitatea mai slabă a materialului. Un atelier care lucrează cu grijă folosește parfumuri discrete, uneori aproape imperceptibile, sau chiar variante fără esență deloc.
Apoi e chestiunea volumului. Un singur trandafir miroase abia simțit. Un buchet de cincizeci miroase de zece ori mai tare, pur și simplu pentru că ai de zece ori mai mult material care eliberează parfum în aer. Logica e banală, dar oamenii o uită constant când se îndrăgostesc de un aranjament generos și uită că acel aranjament generos înseamnă și o cantitate generoasă de miros.
Și mai e ambalajul. Cutiile sigilate, ferecate cu capac și panglică, țin parfumul captiv. Când le deschizi, primești totul deodată, ca atunci când desfaci un borcan de cafea. Buchetele lăsate să respire, înfășurate lejer în hârtie, pierd din intensitate în câteva zile și devin mult mai blânde.
Cum recunoști un buchet potrivit pentru un nas sensibil
Acum partea practică, cea pentru care probabil ai ajuns aici.
Întreabă direct despre parfum, nu te baza pe presupuneri
Cel mai simplu lucru, și totodată cel mai des ignorat, este să întrebi. Sună banal, știu. Dar majoritatea oamenilor comandă online, văd o poză frumoasă, dau click și speră că totul va fi bine. Când darul e pentru cineva sensibil la mirosuri, merită să scrii un mesaj scurt vânzătorului și să întrebi cât de parfumate sunt florile. Un atelier serios îți va răspunde sincer. Unii oferă chiar variante slab parfumate sau complet neutre, la cerere, dacă li se spune din timp.
Am observat că reacția vânzătorului la o astfel de întrebare spune multe. Dacă te asigură vag că nu miroase deloc, fără detalii, fii precaut. Dacă îți explică din ce e făcut săpunul, ce esențe folosește și cum poți reduce parfumul lăsând buchetul la aerisit câteva zile, ai dat peste cineva care chiar își cunoaște produsul.
Calitatea materialului schimbă totul
Pare contraintuitiv, dar un buchet mai scump e adesea o alegere mai sigură pentru cineva sensibil. Motivul ține de chimie, nu de snobism. Săpunurile de calitate, pe bază de glicerină pură și uleiuri bune, nu au nevoie de parfum agresiv ca să miroasă acceptabil. Au un miros propriu, fin, ușor de tolerat. Compozițiile ieftine, în schimb, conțin adesea ingrediente sintetice care, lăsate așa, ar mirosi neplăcut, deci se acoperă cu esențe tari și dulci.
Petala unui trandafir de calitate e fermă, dar mătăsoasă, cu margini bine definite. Cea ieftină se simte spongioasă, uneori lipicioasă, iar mirosul ei tinde să fie acel parfum penetrant pe care îl asociem cu detergenții. Dacă ai ocazia să atingi și să miroși un exemplar înainte de comandă, fă-o. Diferența e clară din prima.
Mărimea contează mai mult decât crezi
Există o tentație firească de a oferi cât mai mult. Cu cât buchetul e mai bogat, cu atât pare gestul mai grandios. Numai că, pentru o persoană cu nasul fin, un aranjament uriaș poate fi exact ce nu trebuie. Mai multe flori înseamnă mai mult parfum concentrat într-un spațiu mic.
Asta nu înseamnă că trebuie să renunți la grandoare. Aranjamentele spectaculoase, cum sunt cele de tipul 101 trandafiri de sapun, rămân o declarație vizuală extraordinară pentru aniversări sau momente cu adevărat importante, mai ales dacă ținta cadoului are toleranță la mirosuri delicate. Pentru cineva foarte sensibil însă, un buchet mediu, de cincisprezece sau douăzeci de fire, dintr-un material bun și slab parfumat, va fi mai degrabă o bucurie decât o povară. Citește persoana, nu doar ocazia.
Unde va sta buchetul după ce îl primește
Un detaliu la care rar se gândește cineva. Florile de săpun stau ani de zile, spre deosebire de cele vii. Asta înseamnă că mirosul, oricât de slab, va fi prezent constant în spațiul unde e expus buchetul.
Dacă persoana sensibilă urmează să țină aranjamentul în dormitor sau într-o cameră mică, fără ferestre, chiar și un parfum discret poate deveni obositor în timp. Într-un living spațios, bine aerisit, același buchet trece complet neobservat. Merită să te gândești la asta înainte, fiindcă un cadou frumos care ajunge ascuns într-un dulap din cauza mirosului nu prea își atinge scopul.
Un truc simplu pe care l-am învățat de la o vânzătoare cu experiență. Lasă buchetul desfăcut, la aer, două sau trei zile înainte de a-l oferi. Parfumul se domolește vizibil, iar floarea își păstrează aspectul intact. Practic, oferi un buchet care a apucat deja să respire.
De ce contează cui îi comanzi, nu doar ce comanzi
Toate sfaturile de mai sus depind, până la urmă, de un singur lucru. De atelierul care ți le face. Poți avea toate intențiile bune din lume, dar dacă produsul vine dintr-un loc unde calitatea e o loterie, rămâi la mila norocului.
Aici intervine relația dintre client și producător, ceva ce piața românească a început abia recent să trateze cu seriozitate. Atelierul cu Daruri, fondat în 2024, este un brand românesc de cadouri personalizate și buchete de flori, gândit în special pentru tineri, cu accent pe calitate și pe un proces de comandă exclusiv, simplu și orientat către client, de la selecție și mesajul scris pe panglică, până la livrare.
Tocmai genul acela de abordare în care poți cere o variantă mai puțin parfumată, poți spune că darul e pentru o persoană sensibilă și poți avea încrederea că cineva chiar te ascultă. Pentru cazurile delicate, cum e cel cu prietena mea, contează enorm să poți vorbi cu un om, nu doar să apeși un buton.
Personalizarea ajută și ea aici, fiindcă atunci când mesajul de pe panglică e gândit special pentru cel care primește, buchetul capătă o greutate emoțională care depășește cu mult discuția despre parfum. Devine un gest, nu un obiect.
Câteva greșeli pe care le văd repetate și cum le ocolești
Cea mai frecventă e graba. Lumea comandă cu o zi înainte, primește buchetul sigilat, îl oferă pe loc, iar mirosul concentrat din cutie dă peste cap toată surpriza. Lasă-ți timp, comandă cu câteva zile mai devreme, deschide și aerisește.
A doua greșeală e să confunzi absența florilor vii cu absența mirosului. Ți-am spus, săpunul miroase. Dacă pornești de la premisa corectă, eviți dezamăgirea.
A treia, și poate cea mai umană, e să cumperi ce ți-ar plăcea ție, nu ce i-ar conveni celuilalt. Mie îmi plac mirosurile dulci și intense. Prietenei mele i se face rău de la ele. Cadoul bun e cel care ține cont de nasul celui care îl primește, nu de al tău.
Iar dacă ai dubii, întreabă persoana direct, chiar cu riscul de a strica surpriza puțin. O întrebare aparent banală, ceva de genul te deranjează mirosurile florale, poate salva un cadou întreg. Mai bine o mică nelămurire decât un buchet care ajunge la fereastra deschisă.
Floarea care nu se ofilește, dar care merită aleasă cu grijă
Frumusețea trandafirilor de săpun stă în faptul că rămân acolo, lângă tine, luni și ani de-a rândul, ca o amintire palpabilă a unui moment. Tocmai de asta alegerea lor pentru cineva sensibil la mirosuri cere puțin mai multă atenție decât o comandă obișnuită. Nu e vorba de complicații inutile, ci de grijă față de confortul celui drag.
Alege material bun, întreabă despre parfum, gândește-te la dimensiune și la locul unde va sta, lasă buchetul să respire înainte și, mai presus de toate, comandă de la cineva care răspunde la întrebări și înțelege ce ceri. Fă asta și vei oferi exact ce ți-ai dorit de la început. Un dar frumos, care stârnește bucurie, nu dureri de cap.
Eveniment
Peste 1400 de spectatori entuziaști la premiera de gală a comediei ÎN PIELEA MEA, cu: George Tănase, Ioana State, Vlad Gherman, Oana Gherman, Sergiu Costache, Azaleea Necula, Alexandra Răduță, Gabriel Vatavu, Ioana Ginghină, Daria Jane, Mihai Găinușă
Premiera de gală a comediei „În pielea mea” de la Cinema City AFI Cotroceni București a fost primită pe 9 februarie de peste 1400 de spectatori cu aplauze, râsete și bucurie.
Numeroase vedete și influenceri au fost alături de actorii George Tănase, Ioana State, Alexandra Răduță, Gabriel Vatavu, Vlad Gherman, Oana Gherman, Sergiu Costache, Azaleea Necula, Ioana Ginghină, Mihai Găinușă, Daria Jane, Cătălin Coșarcă și Toto Dumitrescu.
„Este o comedie care nu urmărește tiparele ultimelor comedii lansate în ultimul timp la noi. Filmul are o narațiune jucăușă cu personaje construite în jurul unei tematici aprins dezbătută în societatea de astăzi. Filmul nu conține înjurături și este bazat pe situații inspirate din viața reală.”, spune regizorul Paul Decu.
Echipa filmului „În pielea mea”, scris și regizat de Paul Decu, propune spectatorilor o abordare amuzantă a unei situații des întâlnite în micile certuri dintr-un cuplu: pentru cine e mai greu/ mai ușor. În urma unei provocări pe care patru cupluri de prieteni o duc la bun sfârșit, după multe peripeții, într-un weekend, personajele ajung să câștige o altă viziune despre relațiile lor, lăsând deoparte presupunerile, orgoliile și preconcepțiile, pentru a încerca să comunice mai bine între ei.

Cu râs pe săturate, surprize și personaje pline de viață, comedia independentă „În pielea mea” intră în cinematografele din toată țara din 10 februarie.
Spectatorilor li s-a pregătit o surpriză pentru data de 12 februarie: o seară specială „Date Night” organizată în mai multe cinematografe din rețeaua Cinema City unde toți cei care cumpără un bilet la comedia „În pielea mea” vor primi un premiu garantat din partea Avon.
Până pe 23 februarie, toți spectatorii din țară care și-au cumpărat bilet la filmul „În pielea mea” se pot înscrie în cursa pentru un iPhone 17 Pro Max, încărcând dovada achiziției biletului la cinema în formularul dedicat concursului, premiul fiind oferit prin tragere la sorți pe 24 februarie.
După proiecțiile speciale din Arad, Timișoara, Alba Iulia, Sibiu, Brașov, Cluj-Napoca, Baia Mare, Oradea, cu săli pline, multe aplauze, râsete și discuții îndelungate cu spectatorii curioși și încântați de poveste și de prestațiile actorilor, caravana „În pielea mea” continuă în mai multe orașe.
Pe 11 februarie va avea loc proiecția specială „În pielea mea” de la Cinema City din City Park Constanța, de la 18:30, unde regizorul Paul Decu și actrița Azaleea Necula, originari din Constanța și împrejurimi, vor prezenta filmul alături de colegii lor Ioana State, Alexandra Răduță și Gabriel Vatavu.
Cinema City Shopping City Galați invită spectatorii pe 12 februarie de la 18:30 la întâlnirea cu actrițele Ioana State și Azaleea Necula și regizorul Paul Decu.
Pe 13 februarie la ora 18:30, spectatorii din Iași sunt invitați la proiecția specială din Cinema City Iulius Mall, alături de regizorul Paul Decu și de actorii Gabriel Vatavu, Sergiu Costache, Azaleea Necula, Alexandra Răduță.
De „Ziua Îndrăgostiților”, pe 14 februarie, în Cinema City Iulius Mall Suceava, de la 18:30, spectatorii sunt invitați la film alături de regizorul Paul Decu și de actorii Sergiu Costache, Vlad si Oana Gherman, Alexandra Răduță.
Cineplexx Băneasa Shopping City București găzduiește o proiecție specială în prezența întregii echipe pe 15 februarie, de la 17:30.
În Craiova, regizorul Paul Decu și actorii Sergiu Costache, Azaleea Necula și Oana Gherman vor ajunge la cinematograful Inspire VIP Electroputere Mall pe 16 februarie de la ora 18:00.
Actorii Vlad Gherman, Oana Gherman și Ioana Ginghină vin la întâlnirea cu publicul din Cinema City Vivo! Pitești pe 17 februarie, de la 18:30 și vor participa la o discuție după proiecție, alături de regizorul Paul Decu.
Caravana „În pielea mea” ajunge la Cinema City Shopping City Ploiești, pe 18 februarie, de la 18:30, la proiecția specială introdusă de regizorul Paul Decu, alături de actorii Ioana State, Vlad și Oana Gherman, Azaleea Necula și Gabriel Vatavu.
O comedie actuală și spumoasă, filmul „În pielea mea” este distribuit de T.R.I.B.E. Films.
TRAILER: https://bit.ly/InPieleaMea
Site oficial: inpieleamea.ro
Mai multe detalii, imagini de la filmări, fragmente din film, declarații din partea actorilor și informații despre concursuri sunt disponibile pe paginile social media ale filmului de Facebook, Instagram, TikTok.
Adrian Pădurețu semnează imaginea filmului. De sunet s-a ocupat Bogdan Ivanovici, de scenografie Anca Miron, iar de costume Francisca Vass.
„În Pielea Mea” este un film produs de: CB MOTION PICTURES.
Producător asociat: MAGNETIC MEDIA PRODUCTIONS
Producător: Claudiu Boboc
Producător executiv: Adela Mara
Manager producție: Iulia Cezara Roșu
Casting: ELEPHANT MEDIA
Realizat cu sprijinul:
Co-finanțatori: C&C HOUSE RESIDENCE, S&I BEST CORPORATION WEB DESIGN, CLIMA FREON
Sponsori: CLINICA RMN TINERETULUI; CLINICA IMAMED; OMV PETROM; MIKO BEAUTY PALACE; ȘERBAN & ASOCIAȚII; ESTEEM BODY SCULPT & SPA; PIZZERIA VOLARE; MERLIN’S; DOWNTOWN FITNESS MATEI BASARAB; THE COFFEE HOUSE; CLAUMAR PESCAR; UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRONOMICE ȘI MEDICINĂ VETERINARĂ BUCUREȘTI
Parteneri: AUTO ITALIA IMPEX SRL; KGM BUCUREȘTI – SMT PALLADY; RAZELM LUXURY RESORT – JURILOVCA; SCEMTOVICI & BENOWITZ GALLERY; CREATIVE AVOCADOS; ALCHEMICO.
Partener social: Asociația „România Zâmbește”.
Distribuitor: T.R.I.B.E. Films.
www.facebook.com/TribeFilms.ro – www.instagram.com/tribefilms.ro/
Partener media principal: VIRGIN RADIO ROMANIA
Parteneri media: CineFan, News.ro, Zile și Nopți, Cinemap, Revista FILM, Playtech, Happ.ro, Cinefilia, Daily Magazine, Filme-carti, MovieNews, The Movienator, Munteanu.
Eveniment
Florile recunoștinței – despre gesturile care vorbesc fără să strige
Există momente în viață când vrei să spui mulțumesc, dar cuvintele par prea puțin. Sau prea mult, depinde cum privești. Poate că cineva ți-a făcut o favoare mică, dar importantă. Sau te-a ajutat fără să ceri, fără să aștepte ceva în schimb. Și atunci te gândești cum arăți că ai observat, că prețuiești gestul, fără să pară că exagerezi sau că transformi totul într-o ceremonie oficială.
Florile pot fi exact răspunsul ăsta. Nu orice flori, evident. Pentru că nu e vorba de buchete uriașe, pompoase, care spun „uite ce eveniment mare e aici”. E vorba de ceva mai delicat, mai personal. De florile care comunică recunoștință într-un mod atât de natural încât nu pare că ai încercat prea tare. Doar că ai înțeles exact ce să alegi.
Campanula și discreția ei aproape uitată
Am văzut prima oară campanule într-o grădină de țară, când eram copil. Îmi amintesc că bunica le numea „clopoței” și le planta lângă gard, unde nu le deranja nimeni. Creșteau singure, reveneau din rădăcini în fiecare an și aveau ceva fragil în felul cum se legănau la cea mai mică adiere. Campanula nu se laudă cu nimic. Nu are parfum puternic, nu are culori țipătoare, doar violet deschis, albastru pal, alb curat. Dar exact asta o face potrivită pentru mulțumiri subtile.
Când oferi campanule, mesajul e limpede fără să fie declarat cu voce tare. Spui practic „îți sunt recunoscător pentru ceea ce ești, nu doar pentru ceea ce ai făcut”. E o diferență importantă aici. Campanula arată că ai observat caracterul persoanei, nu doar gestul ei concret. Că ai văzut generozitatea sau răbdarea ei, nu doar rezultatul final.
În limbajul florilor victorian, campanula simboliza umilința și recunoștința constantă. Victorienii ăștia aveau un cod întreg pentru fiecare plantă și fiecare nuanță, deși unele semnificații s-au păstrat pentru că chiar au sens. Campanula e floarea care nu cere atenție, dar rămâne în minte tocmai prin discreția ei, printr-o prezență delicată care nu forțează nimic.
Hortensiile – când recunoștința vine cu profunzime
Hortensiile au fost mereu ciudate pentru mine. Adică, sunt atât de diferite de alte flori. Nu au petale individuale care pot fi numărate, ci acele grămezi rotunde de flori minuscule care formează împreună un balon de culoare. Albastru intens, roz pudră, alb cremos, violet profund, depinde de solul în care cresc, de aciditatea lui. Am citit undeva că același arbust poate da flori diferite dacă îl muți în alt pământ. Mi s-a părut fascinant chestia asta.
Dar dincolo de particularitățile botanice, hortensia are o semnificație interesantă. În tradiția japoneză, de exemplu, hortensia era oferită împăratului ca semn de scuze sincere și recunoștință pentru înțelegere. Nu e o floare de complimente superficiale sau de conversații mondene. E floarea pentru momentele când vrei să spui „îți mulțumesc pentru că ai fost alături, chiar și când lucrurile nu au fost simple”.
O prietenă mi-a spus odată că a primit hortensii după ce a ajutat pe cineva să treacă printr-o perioadă dificilă. Persoana respectivă nu știa ce să spună, dar a ales hortensiile pentru că, aparent, citise undeva că simbolizează recunoștința profundă și scuzele sincere. Mi-a rămas în minte povestea asta pentru că așa funcționează uneori. Alegem florile instinctiv, alteori căutăm semnificații, dar rezultatul e același: buchetul transmite exact ce nu reușim să punem în cuvinte.
Bujorul alb – eleganța care nu cere nimic înapoi
Bujorii au ceva regal, dar nu într-un mod arogant. Mai ales bujorii albi. Sunt voluminoși, plini, aromați, dar cumva păstrează o modestie în toată opulența lor. Poate pentru că se deschid treptat, petalele lor revelându-se încet, sau poate pentru că durează atât de puțin, ceea ce îi face și mai prețioși. E ceva temporar în frumusețea lor care te face să le prețuiești mai mult.
În China, bujorii au fost cultivați de milenii și considerați flori imperiale, simbolizând onoarea și respectul. Dar bujorii albi, în particular, au venit să reprezinte sinceritatea și recunoștința curată, fără așteptări ascunse. Când oferi un bujor alb cuiva, spui ceva simplu și totuși profund: „îți respect gestul și nu aștept nimic în schimb”. E o recunoștință fără condiții, fără calcule din spate.
Mi-aduc aminte că am văzut o scenă într-un film, cred că era francez, în care o femeie primea un buchet mic de bujori albi de la cineva care îi fusese profesor cu mulți ani în urmă. Nu era ziua ei, nu era nicio ocazie specială. Doar o mulțumire întârziată pentru răbdarea și încrederea din trecut. Scena era scurtă, fără dialog lung, dar m-a lovit cumva. Asta fac bujorii când sunt aleși bine, creează momente de recunoaștere liniștită.
Freziile – delicatețea care spune totul
Freziile sunt din categoria florilor pe care le vezi și te întrebi de ce nu sunt mai populare. Sunt atât de fine, colorate, parfumate. Poate tocmai pentru că sunt delicate și nu țin foarte mult, oamenii le aleg mai rar. Dar exact fragilitatea lor le face potrivite pentru mulțumiri subtile, pentru gesturi care nu vor să rămână eterne ci doar să marcheze un moment.
Am avut o colegă care îmi aducea câte o frezie când trecea pe lângă florăria din colțul străzii. Nu mereu, nu după un program, ci aleatoriu. Și de fiecare dată spunea „pentru cafele și pentru că asculți”. Nu era nimic grandios în gestul ăsta, dar alegerea florii spunea exact suficient. Freziile nu fac tam-tam. Vin cu un parfum dulce dar nu sufocant, cu culori vii dar nu agresive, cu o prezență care nu domină ci completează.
În limbajul florilor, frezia simbolizează inocența și gândurile sincere. Când alegi frezii pentru a exprima recunoștință, spui că gestul tău e lipsit de calcul. E o mulțumire spontană, venită din inimă, nu dintr-un sens al obligației sociale sau dintr-un manual de bune maniere.
Lisianthus – sofisticarea modestă
Lisianthus arată aproape ca un trandafir, dar nu e. Are petalele la fel de delicate, dispuse în spirale elegante, dar formele lui sunt mai deschise, mai prietenoase cumva. Există în alb, roz pal, violet deschis, chiar și în nuanțe bicolore. Prima oară când am văzut lisianthus alb am crezut că e o varietate ciudată de trandafir și am fost surprins să aflu că e cu totul altă specie, cu totul altă istorie.
Lisianthus-ul are o semnificație interesantă în diferite culturi. În unele părți e asociat cu aprecierea carismatică, adică recunoștința pentru personalitatea cuiva, pentru felul în care îți luminează ziua doar prin prezența lor. În alte interpretări, lisianthus simbolizează recunoștința pentru relațiile de lungă durată, pentru oamenii care au fost constanți în viața ta fără să facă gălăgie despre asta.
E o floare potrivită când vrei să mulțumești cuiva care nu a făcut neapărat ceva spectaculos, dar a fost acolo. Constant. Calm. Prietenos. Servicii de livrare flori au început să includă din ce în ce mai des lisianthus în compoziții tocmai pentru versatilitatea și eleganța lui discretă, pentru felul cum se potrivește în orice context fără să pară forțat.
Irișii – mesajul ascuns în fiecare culoare
Irișii sunt complicați, nu în sensul că ar fi greu de îngrijit sau de găsit, ci pentru că au atâtea straturi de semnificație încât trebuie să știi exact ce culoare alegi. Un iris albastru spune altceva decât unul galben. Unul alb transmite alt mesaj decât unul violet. E o chestie de nuanțe care contează mai mult decât crezi.
Pentru recunoștință, irișii galbeni sunt alegerea clasică. Galbenul irisului simbolizează pasiunea pentru viață și recunoștința pentru prietenie. E floarea pe care o oferi unui prieten apropiat care ți-a fost alături în momente cheie. Nu e romantic, nu e formal, e prietenos în sensul cel mai profund al cuvântului, fără cea mai mică ambiguitate.
Am citit odată despre o tradiție în sudul Franței unde irișii galbeni erau plantați la porțile caselor ca semn de bun venit și mulțumire pentru oaspeți. Nu erau flori tăiate oferite ceremonios, ci prezența lor constantă în grădină spunea ceva simplu: „ești binevenit aici și suntem recunoscători pentru compania ta”. Mi s-a părut o idee frumoasă, asta cu recunoștința înrădăcinată, nu doar exprimată temporar și uitată imediat.
Când nu e vorba doar despre floare, ci despre gest
Poate cel mai important lucru pe care l-am învățat despre florile recunoștinței e că nu contează doar ce floare alegi, ci și cum o oferi. Un buchet enorm de trandafiri roșii poate părea mai degrabă o declarație decât o mulțumire. Dar trei campanule albastre într-un mic vas de ceramică spun exact ce trebuie, fără exagerare, fără ambiguitate.
Timing-ul contează, și contează mult. Unele mulțumiri sunt mai autentice când nu vin imediat după favor, ci câteva zile mai târziu, când persoana nu se mai așteaptă. Altele trebuie să fie spontane, în momentul respectiv, altfel se pierde esența. Nu există o regulă universală aici, dar există intuiție. Și cred că intuiția asta se formează când chiar observi persoana, când chiar vrei să îi spui mulțumesc din motive sincere, nu din politețe socială automată.
O cunoștință mi-a povestit că a primit o dată un singur fir de frezie într-un plic mic, cu un bilet care spunea simplu „mulțumesc că exiști”. Niciun context, nicio explicație suplimentară. Persoana care i-a trimis știa că ea adora freziile și că avea o perioadă grea. N-a fost un buchet mare, n-a fost un gest spectaculos, dar mi-a spus că l-a păstrat presat, floarea și biletul, ani de zile. Poate că asta e puterea recunoștinței subtile. Nu impresionează prin grandoare, ci rămâne prin sinceritate.
Contextul cultural și istoria ascunsă
Fiecare cultură are propriile ei tradiții legate de flori și recunoștință. În Japonia, există conceptul de „hanakotoba”, limbajul florilor, care e mult mai elaborat decât echivalentul victorian european. Acolo, nu doar specia contează, ci și numărul de flori, modul în care sunt aranjate, chiar și vasul ales. Totul poartă semnificație.
În tradițiile nordice, florile albe sunt aproape întotdeauna asociate cu puritatea intenției. Deci când vrei să mulțumești pe cineva și vrei să fii sigur că mesajul e primit curat, fără interpretări greșite, alege flori albe.
Campanule albe, bujori albi, frezii albe, toate au în comun sinceritatea directă, fără straturi de semnificații complicate.
Am citit undeva că în Persia medievală, gradinarilor curții le era dat să creeze aranjamente florale specifice pentru diferite ocazii, și pentru mulțumiri foloseau întotdeauna combinații de flori mici, delicate, fără parfumuri prea puternice. Ideea era că recunoștința nu trebuie să fie o invazie senzorială, ci o prezență plăcută, discretă, care nu te copleșește dar îți rămâne în minte.
Florile potrivite pentru diferite relații
Nu oferi aceleași flori profesoarei din liceu și celui mai bun prieten. Nu le trimiți aceleași flori mamei și colegului de serviciu care te-a acoperit când ai fost bolnav. Contextul relației modelează alegerea, și ar fi ciudat să ignori asta.
Pentru relații profesionale, eleganța discretă e esențială. Lisianthus alb sau campanule violet deschis sunt alegeri sigure. Transmit profesionalism și apreciere fără să sugereze nimic mai mult. Iar în medii corporative, unde fiecare gest e analizat și interpretat, subtilitatea chiar contează mai mult decât crezi.
Pentru prieteni apropiați, poți fi mai personal, mai relaxat în alegere. Irișii galbeni, freziile multicolore, chiar și combinații neobișnuite care reflectă personalitatea persoanei respective. Un prieten care iubește grădinăritul ar aprecia poate mai mult o plantă de campanula vie decât un buchet tăiat. E tot un gest de recunoștință, dar personalizat, adaptat exact la persoana respectivă.
Pentru familie, bujorii albi sau hortensiile funcționează frumos. Au o căldură naturală, o familiaritate care nu pare pretențioasă sau artificială. Când mama ta ți-a gătit mâncarea preferată sau tata și-a luat timp să te ajute cu ceva din casă, bujorii spun „văd tot ce faci pentru mine” fără să transforme momentul într-o dramă emoțională sau într-un spectacol nepotrivit.
Aromele discreției
Un aspect pe care mulți îl neglijează când aleg flori pentru recunoștință e parfumul, deși ar trebui să fie printre primele considerente. Florile cu parfumuri foarte intense pot fi copleșitoare, mai ales în spații mici sau pentru persoane sensibile. Recunoștința subtilă vine și cu mirosuri subtile, cu arome care nu atacă simțurile.
Freziile au un parfum dulce, dar niciodată agresiv sau înțepător. Bujorii miros a fresh, a primăvară nouă, dar nu sufocă camera. Campanulele nu au aproape deloc parfum, ceea ce le face perfecte pentru orice context și pentru orice persoană. Chiar și lisianthus-ul, deși arată luxos și elaborat, e aproape inodor, deci nu distrage prin miros ci doar prin prezență vizuală.
Am avut o profesoară în facultate care era alergică la majoritatea parfumurilor florale. Studenții care voiau să îi mulțumească la final de semestru învățaseră rapid să aleagă fie irișii, care au un miros foarte slab, fie campanule. Era un mic detaliu, dar unul care arăta că chiar le păsa de persoana respectivă, nu doar bifau un ritual social obligatoriu.
Florile ca început de conversație
Uneori, florile nu sunt doar mulțumire, ci și o invitație la dialog. Când oferi cuiva un buchet mic și neobișnuit, de exemplu campanule și frezii împreună, sau lisianthus violet și irișii galbeni, adesea persoana întreabă „de ce tocmai acestea?”. Și atunci ai ocazia să explici, să spui povestea din spatele alegerii, să transformi gestul într-o conversație autentică care merită purtată.
Mi-aduc aminte că un coleg mi-a oferit odată un mic buchet de frezii roz după ce îl ajutasem cu un proiect complicat. M-a surprins alegerea, pentru că de obicei oamenii aleg trandafiri sau crizanteme, ceva mai standard. Când l-am întrebat de ce frezii, mi-a spus că mama lui le planta în grădină când era mic și mereu îi păreau florile fericirii simple. Am râs amândoi, dar gestul și-a păstrat căldura și semnificația. Nu mai țineam minte proiectul la care lucrasem împreună, dar țineam minte freziile și conversația aia scurtă.
Sfârșitul firesc al lucrurilor
Florile se ofilesc. E natura lor, nu poți schimba asta. Și poate că asta le face și mai valoroase pentru exprimarea recunoștinței, sunt temporare, ca și gesturile pe care le mulțumim. Nimeni nu așteaptă ca un favor să fie răsplătit la nesfârșit, nimeni nu vrea să simtă că datorează ceva pentru totdeauna. Florile spun ceva simplu dar profund: „îți mulțumesc pentru acest moment, pentru acest gest, pentru cine ești acum”.
Fără presiunea permanenței, fără obligația eternă care devine povară.
Am observat că oamenii care primesc flori delicate, campanule, frezii, lisianthus, de obicei le prețuiesc exact pentru că știu că nu vor dura. Le pun într-un loc vizibil, le privesc în zilele următoare, le lasă să fie frumoase cât pot fi. Nu e tristețe în dispariția lor, e doar acceptarea ciclului natural. La fel și recunoștința autentică, nu trebuie să fie veșnică ca să fie reală și semnificativă.
Cred că asta e farmecul florilor subtile de recunoștință. Nu încearcă să impresioneze prin mărime sau preț, nu vor să rămână veșnic în vază, nu fac declarații grandioase care să rezune în toată casa. Pur și simplu sunt acolo, frumoase, delicate, sincere. Și spun exact ce trebuie spus, fără cuvinte mari, fără exagerare forțată.
Doar o mică recunoaștere pentru un gest mare sau pentru prezența constantă a cuiva în viața ta. Atât de simplu în aparență, și totuși atât de potrivit când e făcut cu gândul la persoana care primește.
-
Evenimentacum 7 aniMASCATI SI MASONII TEPARI DIN PRAHOVA/”VENERABILUL” MASON GRAD 33, Liviu Bigan si MASONUL “MASCAT – MACHO” DE LA POLITIA LOCALA PLOIESTI, PETRESCU BOGDAN (II)
-
Afaceriacum 4 aniDe ce ar cumpăra cineva produse refurbished?
-
Turismacum 4 aniPoiana Brasov, destinatia de vacanta ideala in 2022!
-
Evenimentacum 8 aniAccident mortal în Cerghizel! – Stiri din Mures
-
Evenimentacum 4 aniPolițiștii au reușit reținerea unui infractor cautat de autoritățile din altă țară după ce au folosit toate mijloacele din dotare
-
Evenimentacum 7 aniToader îi răspunde lui Dragnea. Amnistie şi graţiere, să închidem. Liderul PSD a încremenit | MuresAZI
-
Exclusivacum 8 aniCele mai răspândite mituri despre videochat!
-
Evenimentacum 4 aniScandal urias infracțional la vârful IPJ Prahova

