Eveniment
Institutii publice din Ploiesti afectate de Covid – 19/Noi focare de infectie printre angajatii din sectorul public/Administratia liberala in „silenzio stampa” si inexistenta
România s-a evidențiat în ultimii ani prin distrugerea de vieți omenești în împrejurări pe care nici un om matur nu le poate socoti simple accidente. Afirmații din presa internațională, mai recent din„La Stampa”, cum că este vorba de „una dintre cele mai sărace țări ale Europei”, nu explică mare lucru.
Din nefericire, țara noastră se află acum, desigur, pe o direcție nefastă, a degradării. Cauza nu este, totuși, sărăcia, căci premise pentru ceva diferit nu lipsesc. România a fost adusă, însă, la coada Europei și stă acolo. Explicația distrugerilor, care sunt astăzi de multe feluri, este în altă parte. Să considerăm exact faptele.
În urmă cu șase ani, „președintele” de azi căuta un slogan care să-i slujească preocupările. A găsit tragedia de la „Colectiv” și a clamat pe loc, cu obtuzitate: „corupția ucide”. Aparent fără replică, căci nimeni nu aplaudă corupția, chiar dacă în România actuală acuză cel mai vârtos corupția tocmai cei care o practică, iar aceasta poate avea efecte tragice.
Numai că evenimentele ulterioare au confirmat altceva. Pe de o parte, nu corupția a dus la acel asasinat într-un club privat de distracții. După datele pirotehnicienilor, cineva a pus focul și a nimicit viețile a zeci de tineri. Evident, „președintele” nu s-a ostenit să meargă în profunzimea cazului – iar procurorii, apoi și judecătorii se tem din nou în România să nu-i jeneze cumva pe cei care îi numesc. În treacăt fie spus, tragedia de atunci trebuia lămurită fără rest de către cel care se dădea „șef al statului”. Ca și crimele ce țin de oribilul comerț cu ființe umane din acești ani!
Pe de altă parte, s-a profitat de crima de la „Colectiv” pentru a aduce la putere, în loc de legitimul „guvern al țării”, insipidul „guvern al meu”. Aici a fost încheierea! A fost oare și miza?
Astăzi, suntem după tragedia de la Piatra Neamț, în care oamenii au murit ca urmare a unei defecțiuni electrice la secția de terapie intensivă pentru cei infectați cu covid 19. Va fi, probabil, o anchetă procuraturii, dar același „președinte” s-a grăbit cu sloganuri pentru idioți: „răspunderea este a celor care au guvernat!”. Din nou, nu contează că cel care cere voturi unei comunități răspunde oriunde în lume de ceea ce se petrece cu aceasta – nu contează adevărul. Nu contează nici faptul că în municipiul Sibiu, în care a fost primar mulți ani, nu este altceva decât la Piatra Neamț, că tragedii gen „Colectiv” sau „Piatra Neamț” sunt posibile, cum ne spun cunoscătorii, aproape oriunde în România de azi.
Probabil că și după tragedia de la Piatra Neamț procuratura se va pune în mișcare. Fiind mică răspunderea decidenților de la noi pentru propriile fapte, iar instituțiile de forță fiind cu ochiul la ce vor „șefii” și nu la adevăr, sunt puține speranțe că se va merge până la capăt.
Ca cetățeni, nu avem însă nici un motiv să înghițim falsuri evidente, care distrug și ce mai este. Mai ales că acest capăt al distrugerilor ce au loc pe scară largă în România ultimilor ani este tot mai evident. Poate că nu se stabilește juridic de fiecare dată, căci în drept contează un anumit adevăr – „adevărul juridic”, iar acesta, în „justiția” controlată din România actuală, este frecvent opus adevărului pur și simplu. Dar, măcar din punct de vedere politic și moral, capătul este sigur.
Capătul este la cel care se pretinde, fie și împotriva Constituției, „șeful statului”, formulă favorită a celor care, înțelegând puțin, se reped la Mussolini! Argumentele abundă – totul este să rămâi lucid, spre a le vedea.
De pildă, „președintele” a lansat clișeul că „nu s-a făcut nimic în treizeci de ani”. Și acum perorează iresponsabil, de câte ori își pune promterul în față, despre vina altora. Numai că, dacă „nu s-a făcut nimic”, el ar trebui să dea seama primul, căci funcționează ca decident în administrația publică de cel puțin douăzeci de ani. De șase ani, ca „șef al statului”, comite abuzuri, împiedică și cultivă evidente aiureli. La orice cântărire obiectivă, „președintele” este mai mult decât oricine din politica de azi la originea „nimicului” său.
În plus, pe orice a pus mâna „președintele”, s-a stricat. Ce s-a ales din „proiectul de țară”, de „România educată”, de „România normală”? Dacă începe să se exprime liber, îți dai repede seama că nu știe despre ce este vorba. Contra promisiunii „lucrului bine făcut”, a modificat justiția spre a face loc malversațiunilor sale și apoi declară că este în regulă. Acum vedem că „ministrul său al justiției” are în parlament o lege care reintroduce noua Securitate în anchetele penale! „Președintele” a uneltit până și-a adus al doilea „guvern al meu”, iar acum nu este în stare să plătească pensii și salarii conform legilor, pe care, de altfel, le-a semnat. A distrus opțiuni raționale în orice democrație din Europa actuală – folosirea consumului intern ca motor al creșterii economice, luarea în regie a resurselor naționale, eliminarea „statului paralel”, scoaterea justiției de sub controlul unor persoane. Pe acestea le-a înlocuit cu interese ciocoiești ale unor inși care, la fel de diletanți, vor destrăma și ce mai funcționează în această țară. Uniunea Europeană o înțelege ca pe un târg de lemne, iar politica externă a transformat-o în excursii, după ce se închipuie că relațiile între patru ochi – care adesea sunt fabulații – ar stabili conduita unor țări, că geografia te face merituos, că poți cumpăra orice, că se poate trăi din oportunism. Nimeni nu procedează atât de rudimentar, încât nu-i de mirare că s-a ajuns la coada Europei.
În ultimele săptămâni, tragedia de la „Colectiv” se repetă în România în fiecare zi. Mai nou, se și depășește. Cineva pune chibritul prin ceea ce face, prin ceea ce împiedică și prin ceea nu se pricepe să facă.
La drept vorbind, cum am mai insistat, România putea fi ferită în mult mai mare măsură de pandemie din două motive: nu este sugativă turistică și nu este în centrul schimburilor comerciale mondiale (vezi A. Marga, Lecțiile pandemiei, Tribuna, Cluj-Napoca, 2020). Ea este acum infectată procentual mai mult decât țările comparabile, iar decesele, raportate la efectivul populației, o fac campioană.
După ce, cu suficiență, „președintele” a comparat România cu Spania, Italia, Franța, mai nou o compară cu Germania. De ce nu o compară cu ceea ce este comparabil: Ungaria, Polonia, Bulgaria, Danemarca, Grecia? După ce a decretat emfatic „starea de urgență” (de „demență”, cum bine s-a spus!), apoi alte „stări” fără noimă, spre a salva un guvern de neisprăviți, el induce, cu fiecare pas, greșeli ce costă vieți. A adus la început în țară un milion și jumătate de oameni fără control sanitar serios, fiind „votanții noștri”, cum spunea posesiv un vice de-al său. Apoi a impus rezolvările sale nepricepute, lăsând însă răspunderea în seama altora.
În definitiv, tragedia de la Piatra Neamț a fost în baza deciziilor „președintelui”. Vinovații sunt printre cei care îi țin isonul. Se confirmă din nou că un „șef de stat” veleitar își asociază partea sumar calificată a societății. Nici o personalitate efectivă nu este în siajul său, într-o țară în care mai sunt, har Domnului, oameni care se pricep la treburile publice.
Nici acum, după atâtea luni, decidenții din România nu au stabilit cu acuratețe unde și cum se răspândește coronavirusul-19. Nu a existat vreo dezbatere deschisă cu specialiștii și nici o dezbatere publică pe temă. O mână de impostori și semidocți iau măsuri copiind pe apucate ce se face pe la alții și aruncând vina prostește, cum spun propagandiști de mucava ai „președintelui”, pe „pandemia mondială”!
Record de stupiditate, mai nou de vină sunt – după săli de clasă, biserici, biblioteci, restaurante, azi mâine mersul pe jos și respirația etc. – bieții producători agricoli. Nu numai că li s-au distrus și acele unități de preluare a produselor muncii lor, pe care un destoinic ministru al agriculturii le-a creat cu ceva timp în urmă, dar sunt scoși din piețe în aer liber, ca și cum așa se oprește virusul.
La rând vine, desigur, educația. Cum se întrevede, dacă se aplică inepțiile „președintelui”, România ajunge nu numai la una dintre cele mai dureroase discriminări sociale prin educație din istoria ei modernă, dar și la o prăbușire fără precedent. Sub bagheta amatorismului „prezidențial” se amplifică fenomenul original al „fugii de învățământul din România” al elevilor și studenților indigeni.
După încă șase ani pierduți, România actuală se trezește multiplă campioană. Ea a devenit campioană la emigrare în condiții de pace; nu o întrece nici o țară de pe glob. Ea este campioană europeană la necitit; consumul de carte pe cap de locuitor este aici cel mai mic. Ea devine campioană la împrumuturi financiare externe; se mănâncă deja masiv din farfuriile noilor generații. Ea este campioană la distrugerea pluralismului – aici fiind locul în care „președintele” cere dispariția „definitivă” a unor partide care au contribuit la democratizarea României, atâta câtă este.
În curând, România devine campioană și la desfigurarea a ceea ce înseamnă „alegeri”. „Președintele” le vrea în orice condiții, fie și împotriva legilor, cu o pricepere a ceea ce înseamnă alegeri democratice comparabilă, pe cât grăiește, cu cea a unui milițian șef.
Nu lipsesc indiciile. La alegerile europarlamentare din 2019, cum spune presa timpului, nu s-a discutat nimic, dar s-a diabolizat, ca și cum din faptul că-ți pictezi rivalul ca răul însuși ar rezulta că tu ești bun. La referendum, „președintele” nu a fost capabil să lămurească propria întrebare. „Alegerile prezidențiale” s-au ținut după trierea din timp a candidaților, cu justiția controlată și noua Securitate, ca nu cumva să fie vreun contracandidat atrăgător. Și, desigur, după fuga „președintelui” de orice dezbatere publică, care a uimit aceeași presă internațională! „Alegerile locale” din 2020 au fost cu plimbatul sacilor de voturi, cu mișcarea flotanților și cu nelipsita numărare securistă a voturilor.
Democrația presupune alegeri, dar alegerile, știe oricine cu capul la purtător, nu se reduc la mecanica votului. Democrația presupune alegeri, dar nu doar printre formațiuni consacrate, ci lăsând loc înnoirii. Se pot da și alte exemple care atestă că decidenții României actuale nu știu ce înseamnă alegerile!
De fapt, la ce bun alegeri făcute de mântuială? Îi este frică cuiva de un parlament care ar fi capabil să se opună aberațiilor? Îi este frică de o justiție scăpată de sub controlul unor inși? Se vrea cumva al treilea mandat? Atât de scurtă este mintea încât nu-ți dai seama că ceea ce este construit pe minciună nu rezolvă ceva și nu rezistă?
Cu „justiția” controlată s-a reușit trimiterea în închisoare a liderului rival – într-o cauză pentru care în orice țară europeană se dădea o cu totul altă soluție judecătorească. Apoi, s-au rupt continuu, securistic (cum altfel?), bucăți din partidele rivale. S-a măsluit din timp și pe parcurs fiecare scrutin. Acum, în 2020, cu distrugerile lui variate, nu altul decât un incompetent „guvern al meu” este în funcțiune, tot în locul „guvernului țării”. Nu ar fi cazul ca cineva să răspundă?
Un fapt este sigur. Nici ca structură socială a României, nici ca valoare a exponenților, nici ca program, „liberalii”, așa cum sunt astăzi, nu au cum câștiga alegerile de doi lei la care forțează acum. Iar dacă câștigă, atunci totul trimite în altă parte, la cele mai sinistre scenarii. Nu pentru malversațiuni au luptat oamenii de bună calitate și credință în 1989 și după aceea!
Au fost destui responsabili în lume care nu au avut la început experiența rolurilor publice, dar care au învățat. La noi, cu decidenții de astăzi, lucrurile se petrec altfel. Aici, Schiller are nemijlocit dreptate – cu proști nici Dumnezeu nu reușește. Și ca simplu creștin, dar și ca cetățean, vâzând spectacolul grotesc de pe scenă, oricine se poate întreba: de ce ne filmăm la biserică când actele noastre sunt necreștine?
O persoană sau alta nu trebuie niciodată învinuită pentru ceea ce ține de instituții sau populații întregi. Dar nici nu se poate exonera de răspundere cineva care se dă „șef al statului” și se petrec distrugeri ca cele câteva menționate. Celui care își asumă o asemenea funcție și mai și abuzează de ea, îi revine, cel dintâi, răspunderea a ceea ce se petrece.
Poate că România a fost adusă, între timp, în situația în care nu poate trage acum la răspundere un „președinte”. Dar, politic și moral, acesta este răspunzător, cu siguranță. Căci, din păcate, cu el începe seria celor care distrug în România actuală. Peste toate, nu justiția controlată este, totuși, măsura justiției.
Firește, un om poate avea ghinion. Numai că dacă nu ai făcut nimic douăzeci de ani, nu mai poate fi vorba de ghinion. Un om poate să fie lipsit de cultură. Într-adevăr, nimeni pe lume nu le stăpânește pe toate. Dar dacă rămâi obtuz, se discută altfel. Un om poate ezita. Dar dacă recurge la falsuri și abuzuri, dovedește altceva.
Posibilitatea de a cugeta este egal împărțită printre oameni – spunea Descartes. Nu discutăm înzestrarea oamenilor, aici fiind vorba de ceva mult mai simplu. Este vorba de prostie, iar prostia nu ține de înzestrare, cât de folosirea minții, câtă i s-a dat fiecăruia. Prostie înseamnă acea folosire josnică a minții ce irosește alternativele mai bune. Iar atunci când ai cerut voturi unei comunități, este vorba de irosirea alternativelor mai bune în interesul public.
Prostia care distruge se vede în aproape fiecare acțiune a „președintelui”. Cine te pune ca în anii în care în România trebuiau continuate, cu noi reforme, democratizarea și rafinarea organizărilor, pe baza libertăților și drepturilor cetățenilor, să cultivi cotitura spre degradare? Cine te pune să reiei mijloacele demult compromise ale anilor treizeci: „strada ca sursă de drept”, „politica drept distincție amic-inamic”, „scoaterea din țară a social-democrației”, „contestarea oricărei realizări a altora”? Cine te pune ca, în locul democrației, să instalezi cel mai securist stat și să ajungi, bineînțeles, la realizări zero? Cine te pune ca, în locul dezbaterii publice și al meritocrației, să recurgi la servilismul unora dintre cei mai slabi? Cine te pune să duci lucrurile exact acolo unde le observa îndurerat în țara sa, în 1945, Thomas Mann: „cei mai de jos, ultimi și inferiori, din punct de vedere uman, au urcat peste ceilalți și au determinat fața țării” (Deutsche Hörer! Radiosendungen nach Deutschland aus den Jahren 1940-1945, Fischer, Frankfurt am Main, 2004, p.149). Cine te pune să ignori, cum spunea același celebru romancier, că puterea nu este totul, nu este nici măcar lucrul principal, iar demnitatea nu este chestiune de putere?
Peștele se strică de la cap – spune o maximă cunoscută. Dacă este ca România să-și revină din degradare, atunci trebuie schimbat iarăși mult, luând lucrurile de la capătul lor. Începutul ar fi ca „președintele” să lase oameni pricepuți și devotați interesului public să decidă. Altfel, cu nepregătirea și abuzurile existente, România va avea legitim nevoie, cum sugera un publicist redutabil, de o vastă mișcare, parlamentară și extraparlamentară, pentru a mai salva ce se poate.
Andrei Marga
Eveniment
Peste 1400 de spectatori entuziaști la premiera de gală a comediei ÎN PIELEA MEA, cu: George Tănase, Ioana State, Vlad Gherman, Oana Gherman, Sergiu Costache, Azaleea Necula, Alexandra Răduță, Gabriel Vatavu, Ioana Ginghină, Daria Jane, Mihai Găinușă
Premiera de gală a comediei „În pielea mea” de la Cinema City AFI Cotroceni București a fost primită pe 9 februarie de peste 1400 de spectatori cu aplauze, râsete și bucurie.
Numeroase vedete și influenceri au fost alături de actorii George Tănase, Ioana State, Alexandra Răduță, Gabriel Vatavu, Vlad Gherman, Oana Gherman, Sergiu Costache, Azaleea Necula, Ioana Ginghină, Mihai Găinușă, Daria Jane, Cătălin Coșarcă și Toto Dumitrescu.
„Este o comedie care nu urmărește tiparele ultimelor comedii lansate în ultimul timp la noi. Filmul are o narațiune jucăușă cu personaje construite în jurul unei tematici aprins dezbătută în societatea de astăzi. Filmul nu conține înjurături și este bazat pe situații inspirate din viața reală.”, spune regizorul Paul Decu.
Echipa filmului „În pielea mea”, scris și regizat de Paul Decu, propune spectatorilor o abordare amuzantă a unei situații des întâlnite în micile certuri dintr-un cuplu: pentru cine e mai greu/ mai ușor. În urma unei provocări pe care patru cupluri de prieteni o duc la bun sfârșit, după multe peripeții, într-un weekend, personajele ajung să câștige o altă viziune despre relațiile lor, lăsând deoparte presupunerile, orgoliile și preconcepțiile, pentru a încerca să comunice mai bine între ei.

Cu râs pe săturate, surprize și personaje pline de viață, comedia independentă „În pielea mea” intră în cinematografele din toată țara din 10 februarie.
Spectatorilor li s-a pregătit o surpriză pentru data de 12 februarie: o seară specială „Date Night” organizată în mai multe cinematografe din rețeaua Cinema City unde toți cei care cumpără un bilet la comedia „În pielea mea” vor primi un premiu garantat din partea Avon.
Până pe 23 februarie, toți spectatorii din țară care și-au cumpărat bilet la filmul „În pielea mea” se pot înscrie în cursa pentru un iPhone 17 Pro Max, încărcând dovada achiziției biletului la cinema în formularul dedicat concursului, premiul fiind oferit prin tragere la sorți pe 24 februarie.
După proiecțiile speciale din Arad, Timișoara, Alba Iulia, Sibiu, Brașov, Cluj-Napoca, Baia Mare, Oradea, cu săli pline, multe aplauze, râsete și discuții îndelungate cu spectatorii curioși și încântați de poveste și de prestațiile actorilor, caravana „În pielea mea” continuă în mai multe orașe.
Pe 11 februarie va avea loc proiecția specială „În pielea mea” de la Cinema City din City Park Constanța, de la 18:30, unde regizorul Paul Decu și actrița Azaleea Necula, originari din Constanța și împrejurimi, vor prezenta filmul alături de colegii lor Ioana State, Alexandra Răduță și Gabriel Vatavu.
Cinema City Shopping City Galați invită spectatorii pe 12 februarie de la 18:30 la întâlnirea cu actrițele Ioana State și Azaleea Necula și regizorul Paul Decu.
Pe 13 februarie la ora 18:30, spectatorii din Iași sunt invitați la proiecția specială din Cinema City Iulius Mall, alături de regizorul Paul Decu și de actorii Gabriel Vatavu, Sergiu Costache, Azaleea Necula, Alexandra Răduță.
De „Ziua Îndrăgostiților”, pe 14 februarie, în Cinema City Iulius Mall Suceava, de la 18:30, spectatorii sunt invitați la film alături de regizorul Paul Decu și de actorii Sergiu Costache, Vlad si Oana Gherman, Alexandra Răduță.
Cineplexx Băneasa Shopping City București găzduiește o proiecție specială în prezența întregii echipe pe 15 februarie, de la 17:30.
În Craiova, regizorul Paul Decu și actorii Sergiu Costache, Azaleea Necula și Oana Gherman vor ajunge la cinematograful Inspire VIP Electroputere Mall pe 16 februarie de la ora 18:00.
Actorii Vlad Gherman, Oana Gherman și Ioana Ginghină vin la întâlnirea cu publicul din Cinema City Vivo! Pitești pe 17 februarie, de la 18:30 și vor participa la o discuție după proiecție, alături de regizorul Paul Decu.
Caravana „În pielea mea” ajunge la Cinema City Shopping City Ploiești, pe 18 februarie, de la 18:30, la proiecția specială introdusă de regizorul Paul Decu, alături de actorii Ioana State, Vlad și Oana Gherman, Azaleea Necula și Gabriel Vatavu.
O comedie actuală și spumoasă, filmul „În pielea mea” este distribuit de T.R.I.B.E. Films.
TRAILER: https://bit.ly/InPieleaMea
Site oficial: inpieleamea.ro
Mai multe detalii, imagini de la filmări, fragmente din film, declarații din partea actorilor și informații despre concursuri sunt disponibile pe paginile social media ale filmului de Facebook, Instagram, TikTok.
Adrian Pădurețu semnează imaginea filmului. De sunet s-a ocupat Bogdan Ivanovici, de scenografie Anca Miron, iar de costume Francisca Vass.
„În Pielea Mea” este un film produs de: CB MOTION PICTURES.
Producător asociat: MAGNETIC MEDIA PRODUCTIONS
Producător: Claudiu Boboc
Producător executiv: Adela Mara
Manager producție: Iulia Cezara Roșu
Casting: ELEPHANT MEDIA
Realizat cu sprijinul:
Co-finanțatori: C&C HOUSE RESIDENCE, S&I BEST CORPORATION WEB DESIGN, CLIMA FREON
Sponsori: CLINICA RMN TINERETULUI; CLINICA IMAMED; OMV PETROM; MIKO BEAUTY PALACE; ȘERBAN & ASOCIAȚII; ESTEEM BODY SCULPT & SPA; PIZZERIA VOLARE; MERLIN’S; DOWNTOWN FITNESS MATEI BASARAB; THE COFFEE HOUSE; CLAUMAR PESCAR; UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRONOMICE ȘI MEDICINĂ VETERINARĂ BUCUREȘTI
Parteneri: AUTO ITALIA IMPEX SRL; KGM BUCUREȘTI – SMT PALLADY; RAZELM LUXURY RESORT – JURILOVCA; SCEMTOVICI & BENOWITZ GALLERY; CREATIVE AVOCADOS; ALCHEMICO.
Partener social: Asociația „România Zâmbește”.
Distribuitor: T.R.I.B.E. Films.
www.facebook.com/TribeFilms.ro – www.instagram.com/tribefilms.ro/
Partener media principal: VIRGIN RADIO ROMANIA
Parteneri media: CineFan, News.ro, Zile și Nopți, Cinemap, Revista FILM, Playtech, Happ.ro, Cinefilia, Daily Magazine, Filme-carti, MovieNews, The Movienator, Munteanu.
Eveniment
Florile recunoștinței – despre gesturile care vorbesc fără să strige
Există momente în viață când vrei să spui mulțumesc, dar cuvintele par prea puțin. Sau prea mult, depinde cum privești. Poate că cineva ți-a făcut o favoare mică, dar importantă. Sau te-a ajutat fără să ceri, fără să aștepte ceva în schimb. Și atunci te gândești cum arăți că ai observat, că prețuiești gestul, fără să pară că exagerezi sau că transformi totul într-o ceremonie oficială.
Florile pot fi exact răspunsul ăsta. Nu orice flori, evident. Pentru că nu e vorba de buchete uriașe, pompoase, care spun „uite ce eveniment mare e aici”. E vorba de ceva mai delicat, mai personal. De florile care comunică recunoștință într-un mod atât de natural încât nu pare că ai încercat prea tare. Doar că ai înțeles exact ce să alegi.
Campanula și discreția ei aproape uitată
Am văzut prima oară campanule într-o grădină de țară, când eram copil. Îmi amintesc că bunica le numea „clopoței” și le planta lângă gard, unde nu le deranja nimeni. Creșteau singure, reveneau din rădăcini în fiecare an și aveau ceva fragil în felul cum se legănau la cea mai mică adiere. Campanula nu se laudă cu nimic. Nu are parfum puternic, nu are culori țipătoare, doar violet deschis, albastru pal, alb curat. Dar exact asta o face potrivită pentru mulțumiri subtile.
Când oferi campanule, mesajul e limpede fără să fie declarat cu voce tare. Spui practic „îți sunt recunoscător pentru ceea ce ești, nu doar pentru ceea ce ai făcut”. E o diferență importantă aici. Campanula arată că ai observat caracterul persoanei, nu doar gestul ei concret. Că ai văzut generozitatea sau răbdarea ei, nu doar rezultatul final.
În limbajul florilor victorian, campanula simboliza umilința și recunoștința constantă. Victorienii ăștia aveau un cod întreg pentru fiecare plantă și fiecare nuanță, deși unele semnificații s-au păstrat pentru că chiar au sens. Campanula e floarea care nu cere atenție, dar rămâne în minte tocmai prin discreția ei, printr-o prezență delicată care nu forțează nimic.
Hortensiile – când recunoștința vine cu profunzime
Hortensiile au fost mereu ciudate pentru mine. Adică, sunt atât de diferite de alte flori. Nu au petale individuale care pot fi numărate, ci acele grămezi rotunde de flori minuscule care formează împreună un balon de culoare. Albastru intens, roz pudră, alb cremos, violet profund, depinde de solul în care cresc, de aciditatea lui. Am citit undeva că același arbust poate da flori diferite dacă îl muți în alt pământ. Mi s-a părut fascinant chestia asta.
Dar dincolo de particularitățile botanice, hortensia are o semnificație interesantă. În tradiția japoneză, de exemplu, hortensia era oferită împăratului ca semn de scuze sincere și recunoștință pentru înțelegere. Nu e o floare de complimente superficiale sau de conversații mondene. E floarea pentru momentele când vrei să spui „îți mulțumesc pentru că ai fost alături, chiar și când lucrurile nu au fost simple”.
O prietenă mi-a spus odată că a primit hortensii după ce a ajutat pe cineva să treacă printr-o perioadă dificilă. Persoana respectivă nu știa ce să spună, dar a ales hortensiile pentru că, aparent, citise undeva că simbolizează recunoștința profundă și scuzele sincere. Mi-a rămas în minte povestea asta pentru că așa funcționează uneori. Alegem florile instinctiv, alteori căutăm semnificații, dar rezultatul e același: buchetul transmite exact ce nu reușim să punem în cuvinte.
Bujorul alb – eleganța care nu cere nimic înapoi
Bujorii au ceva regal, dar nu într-un mod arogant. Mai ales bujorii albi. Sunt voluminoși, plini, aromați, dar cumva păstrează o modestie în toată opulența lor. Poate pentru că se deschid treptat, petalele lor revelându-se încet, sau poate pentru că durează atât de puțin, ceea ce îi face și mai prețioși. E ceva temporar în frumusețea lor care te face să le prețuiești mai mult.
În China, bujorii au fost cultivați de milenii și considerați flori imperiale, simbolizând onoarea și respectul. Dar bujorii albi, în particular, au venit să reprezinte sinceritatea și recunoștința curată, fără așteptări ascunse. Când oferi un bujor alb cuiva, spui ceva simplu și totuși profund: „îți respect gestul și nu aștept nimic în schimb”. E o recunoștință fără condiții, fără calcule din spate.
Mi-aduc aminte că am văzut o scenă într-un film, cred că era francez, în care o femeie primea un buchet mic de bujori albi de la cineva care îi fusese profesor cu mulți ani în urmă. Nu era ziua ei, nu era nicio ocazie specială. Doar o mulțumire întârziată pentru răbdarea și încrederea din trecut. Scena era scurtă, fără dialog lung, dar m-a lovit cumva. Asta fac bujorii când sunt aleși bine, creează momente de recunoaștere liniștită.
Freziile – delicatețea care spune totul
Freziile sunt din categoria florilor pe care le vezi și te întrebi de ce nu sunt mai populare. Sunt atât de fine, colorate, parfumate. Poate tocmai pentru că sunt delicate și nu țin foarte mult, oamenii le aleg mai rar. Dar exact fragilitatea lor le face potrivite pentru mulțumiri subtile, pentru gesturi care nu vor să rămână eterne ci doar să marcheze un moment.
Am avut o colegă care îmi aducea câte o frezie când trecea pe lângă florăria din colțul străzii. Nu mereu, nu după un program, ci aleatoriu. Și de fiecare dată spunea „pentru cafele și pentru că asculți”. Nu era nimic grandios în gestul ăsta, dar alegerea florii spunea exact suficient. Freziile nu fac tam-tam. Vin cu un parfum dulce dar nu sufocant, cu culori vii dar nu agresive, cu o prezență care nu domină ci completează.
În limbajul florilor, frezia simbolizează inocența și gândurile sincere. Când alegi frezii pentru a exprima recunoștință, spui că gestul tău e lipsit de calcul. E o mulțumire spontană, venită din inimă, nu dintr-un sens al obligației sociale sau dintr-un manual de bune maniere.
Lisianthus – sofisticarea modestă
Lisianthus arată aproape ca un trandafir, dar nu e. Are petalele la fel de delicate, dispuse în spirale elegante, dar formele lui sunt mai deschise, mai prietenoase cumva. Există în alb, roz pal, violet deschis, chiar și în nuanțe bicolore. Prima oară când am văzut lisianthus alb am crezut că e o varietate ciudată de trandafir și am fost surprins să aflu că e cu totul altă specie, cu totul altă istorie.
Lisianthus-ul are o semnificație interesantă în diferite culturi. În unele părți e asociat cu aprecierea carismatică, adică recunoștința pentru personalitatea cuiva, pentru felul în care îți luminează ziua doar prin prezența lor. În alte interpretări, lisianthus simbolizează recunoștința pentru relațiile de lungă durată, pentru oamenii care au fost constanți în viața ta fără să facă gălăgie despre asta.
E o floare potrivită când vrei să mulțumești cuiva care nu a făcut neapărat ceva spectaculos, dar a fost acolo. Constant. Calm. Prietenos. Servicii de livrare flori au început să includă din ce în ce mai des lisianthus în compoziții tocmai pentru versatilitatea și eleganța lui discretă, pentru felul cum se potrivește în orice context fără să pară forțat.
Irișii – mesajul ascuns în fiecare culoare
Irișii sunt complicați, nu în sensul că ar fi greu de îngrijit sau de găsit, ci pentru că au atâtea straturi de semnificație încât trebuie să știi exact ce culoare alegi. Un iris albastru spune altceva decât unul galben. Unul alb transmite alt mesaj decât unul violet. E o chestie de nuanțe care contează mai mult decât crezi.
Pentru recunoștință, irișii galbeni sunt alegerea clasică. Galbenul irisului simbolizează pasiunea pentru viață și recunoștința pentru prietenie. E floarea pe care o oferi unui prieten apropiat care ți-a fost alături în momente cheie. Nu e romantic, nu e formal, e prietenos în sensul cel mai profund al cuvântului, fără cea mai mică ambiguitate.
Am citit odată despre o tradiție în sudul Franței unde irișii galbeni erau plantați la porțile caselor ca semn de bun venit și mulțumire pentru oaspeți. Nu erau flori tăiate oferite ceremonios, ci prezența lor constantă în grădină spunea ceva simplu: „ești binevenit aici și suntem recunoscători pentru compania ta”. Mi s-a părut o idee frumoasă, asta cu recunoștința înrădăcinată, nu doar exprimată temporar și uitată imediat.
Când nu e vorba doar despre floare, ci despre gest
Poate cel mai important lucru pe care l-am învățat despre florile recunoștinței e că nu contează doar ce floare alegi, ci și cum o oferi. Un buchet enorm de trandafiri roșii poate părea mai degrabă o declarație decât o mulțumire. Dar trei campanule albastre într-un mic vas de ceramică spun exact ce trebuie, fără exagerare, fără ambiguitate.
Timing-ul contează, și contează mult. Unele mulțumiri sunt mai autentice când nu vin imediat după favor, ci câteva zile mai târziu, când persoana nu se mai așteaptă. Altele trebuie să fie spontane, în momentul respectiv, altfel se pierde esența. Nu există o regulă universală aici, dar există intuiție. Și cred că intuiția asta se formează când chiar observi persoana, când chiar vrei să îi spui mulțumesc din motive sincere, nu din politețe socială automată.
O cunoștință mi-a povestit că a primit o dată un singur fir de frezie într-un plic mic, cu un bilet care spunea simplu „mulțumesc că exiști”. Niciun context, nicio explicație suplimentară. Persoana care i-a trimis știa că ea adora freziile și că avea o perioadă grea. N-a fost un buchet mare, n-a fost un gest spectaculos, dar mi-a spus că l-a păstrat presat, floarea și biletul, ani de zile. Poate că asta e puterea recunoștinței subtile. Nu impresionează prin grandoare, ci rămâne prin sinceritate.
Contextul cultural și istoria ascunsă
Fiecare cultură are propriile ei tradiții legate de flori și recunoștință. În Japonia, există conceptul de „hanakotoba”, limbajul florilor, care e mult mai elaborat decât echivalentul victorian european. Acolo, nu doar specia contează, ci și numărul de flori, modul în care sunt aranjate, chiar și vasul ales. Totul poartă semnificație.
În tradițiile nordice, florile albe sunt aproape întotdeauna asociate cu puritatea intenției. Deci când vrei să mulțumești pe cineva și vrei să fii sigur că mesajul e primit curat, fără interpretări greșite, alege flori albe.
Campanule albe, bujori albi, frezii albe, toate au în comun sinceritatea directă, fără straturi de semnificații complicate.
Am citit undeva că în Persia medievală, gradinarilor curții le era dat să creeze aranjamente florale specifice pentru diferite ocazii, și pentru mulțumiri foloseau întotdeauna combinații de flori mici, delicate, fără parfumuri prea puternice. Ideea era că recunoștința nu trebuie să fie o invazie senzorială, ci o prezență plăcută, discretă, care nu te copleșește dar îți rămâne în minte.
Florile potrivite pentru diferite relații
Nu oferi aceleași flori profesoarei din liceu și celui mai bun prieten. Nu le trimiți aceleași flori mamei și colegului de serviciu care te-a acoperit când ai fost bolnav. Contextul relației modelează alegerea, și ar fi ciudat să ignori asta.
Pentru relații profesionale, eleganța discretă e esențială. Lisianthus alb sau campanule violet deschis sunt alegeri sigure. Transmit profesionalism și apreciere fără să sugereze nimic mai mult. Iar în medii corporative, unde fiecare gest e analizat și interpretat, subtilitatea chiar contează mai mult decât crezi.
Pentru prieteni apropiați, poți fi mai personal, mai relaxat în alegere. Irișii galbeni, freziile multicolore, chiar și combinații neobișnuite care reflectă personalitatea persoanei respective. Un prieten care iubește grădinăritul ar aprecia poate mai mult o plantă de campanula vie decât un buchet tăiat. E tot un gest de recunoștință, dar personalizat, adaptat exact la persoana respectivă.
Pentru familie, bujorii albi sau hortensiile funcționează frumos. Au o căldură naturală, o familiaritate care nu pare pretențioasă sau artificială. Când mama ta ți-a gătit mâncarea preferată sau tata și-a luat timp să te ajute cu ceva din casă, bujorii spun „văd tot ce faci pentru mine” fără să transforme momentul într-o dramă emoțională sau într-un spectacol nepotrivit.
Aromele discreției
Un aspect pe care mulți îl neglijează când aleg flori pentru recunoștință e parfumul, deși ar trebui să fie printre primele considerente. Florile cu parfumuri foarte intense pot fi copleșitoare, mai ales în spații mici sau pentru persoane sensibile. Recunoștința subtilă vine și cu mirosuri subtile, cu arome care nu atacă simțurile.
Freziile au un parfum dulce, dar niciodată agresiv sau înțepător. Bujorii miros a fresh, a primăvară nouă, dar nu sufocă camera. Campanulele nu au aproape deloc parfum, ceea ce le face perfecte pentru orice context și pentru orice persoană. Chiar și lisianthus-ul, deși arată luxos și elaborat, e aproape inodor, deci nu distrage prin miros ci doar prin prezență vizuală.
Am avut o profesoară în facultate care era alergică la majoritatea parfumurilor florale. Studenții care voiau să îi mulțumească la final de semestru învățaseră rapid să aleagă fie irișii, care au un miros foarte slab, fie campanule. Era un mic detaliu, dar unul care arăta că chiar le păsa de persoana respectivă, nu doar bifau un ritual social obligatoriu.
Florile ca început de conversație
Uneori, florile nu sunt doar mulțumire, ci și o invitație la dialog. Când oferi cuiva un buchet mic și neobișnuit, de exemplu campanule și frezii împreună, sau lisianthus violet și irișii galbeni, adesea persoana întreabă „de ce tocmai acestea?”. Și atunci ai ocazia să explici, să spui povestea din spatele alegerii, să transformi gestul într-o conversație autentică care merită purtată.
Mi-aduc aminte că un coleg mi-a oferit odată un mic buchet de frezii roz după ce îl ajutasem cu un proiect complicat. M-a surprins alegerea, pentru că de obicei oamenii aleg trandafiri sau crizanteme, ceva mai standard. Când l-am întrebat de ce frezii, mi-a spus că mama lui le planta în grădină când era mic și mereu îi păreau florile fericirii simple. Am râs amândoi, dar gestul și-a păstrat căldura și semnificația. Nu mai țineam minte proiectul la care lucrasem împreună, dar țineam minte freziile și conversația aia scurtă.
Sfârșitul firesc al lucrurilor
Florile se ofilesc. E natura lor, nu poți schimba asta. Și poate că asta le face și mai valoroase pentru exprimarea recunoștinței, sunt temporare, ca și gesturile pe care le mulțumim. Nimeni nu așteaptă ca un favor să fie răsplătit la nesfârșit, nimeni nu vrea să simtă că datorează ceva pentru totdeauna. Florile spun ceva simplu dar profund: „îți mulțumesc pentru acest moment, pentru acest gest, pentru cine ești acum”.
Fără presiunea permanenței, fără obligația eternă care devine povară.
Am observat că oamenii care primesc flori delicate, campanule, frezii, lisianthus, de obicei le prețuiesc exact pentru că știu că nu vor dura. Le pun într-un loc vizibil, le privesc în zilele următoare, le lasă să fie frumoase cât pot fi. Nu e tristețe în dispariția lor, e doar acceptarea ciclului natural. La fel și recunoștința autentică, nu trebuie să fie veșnică ca să fie reală și semnificativă.
Cred că asta e farmecul florilor subtile de recunoștință. Nu încearcă să impresioneze prin mărime sau preț, nu vor să rămână veșnic în vază, nu fac declarații grandioase care să rezune în toată casa. Pur și simplu sunt acolo, frumoase, delicate, sincere. Și spun exact ce trebuie spus, fără cuvinte mari, fără exagerare forțată.
Doar o mică recunoaștere pentru un gest mare sau pentru prezența constantă a cuiva în viața ta. Atât de simplu în aparență, și totuși atât de potrivit când e făcut cu gândul la persoana care primește.
Cultură
The Grand Ball of Princes and Princesses Monte-Carlo: O noapte cu strălucire la Iași
O experiență unică în viață, adusă de unul dintre cele mai importante evenimente din Monaco, care va avea loc în Palatul Culturii – Iași.

Se desfășoară încet, sub șoaptele aurite ale istoriei și ecourile măreției regale, o noapte de splendoare unică care va avea loc în inima României. Pe 6 septembrie 2025, Balul Grandios al Prinților și Prințeselor de la Monte-Carlo va umple sălile Palatului Culturii din Iași, aducând cu el eleganța atemporală a celor mai ilustre tradiții monegasce.
De secole, Monte-Carlo este sinonim cu grația, noblețea și arta celebrării — o lume în care prinții și prințesele, împodobiți cu mătase și diamante, dansează pe podele de marmură sub lumina a mii de candelabre. Acum, această moștenire a rafinamentului părăsește Coasta de Azur și aduce cu ea spiritul Balului Grandios, un spectacol care depășește granițele și transformă visele în realitate.
–
O noapte de opulență și farmec
Când ușile Palatului Culturii se vor deschide, oaspeții vor păși într-o lume unde fantezia devine realitate. Balul Grandios va aduce în fața invitaților un spectacol de simfonii orchestrale, valsuri care plutesc prin aer ca niște ecouri ale trecutului, și cine cu lumânări demne de regalitate.
Nobili din toată Europa și nu numai se vor reuni, uniți sub semnul grației, moștenirii și eleganței. Fiecare detaliu va purta semnătura stilului Monte Carlo: strălucirea cupelor de șampanie, foșnetul mătăsii pe podelele poleite, și mirosul florilor de sezon, toate într-o atmosferă regală.
Va fi o celebrare nu doar a frumuseții și rafinamentului, ci și a legăturii dintre trecut și prezent, între aristocrația românească și farmecul etern al Monaco-ului.
–
Iași: Oraș al culturii și patrimoniului regal
Nu există loc mai potrivit pentru acest eveniment grandios decât Iașiul, un oraș a cărui esență este pătrunsă de eleganță aristocratică și prestigiu cultural. Cunoscut drept Capitala Culturală a Europei și Oraș Regal, Iașiul a fost de multă vreme un simbol al intelectului, rafinamentului și strălucirii artistice.
Străzile sale spun povești cu poeți și regi, iar palatele și monumentele sale aduc un omagiu trecutului nobil. În centrul acestei sărbători se află Palatul Culturii, o bijuterie arhitecturală neo-gotică, considerată una dintre cele mai impunătoare clădiri din țară.
Construit între 1906 și 1925, palatul a fost ridicat pe ruinele fostei Curți Domnești a Moldovei. Acum, în aceste săli încărcate de istorie, Balul va prinde viață — un spectacol de coroane strălucitoare, rochii ample și amintiri ale unui timp regal care nu va fi uitat.
–
O moștenire a eleganței care continuă
Balul Grandios al Prinților și Prințeselor din Monte-Carlo este o celebrare a tradiției și nobleței, o călătorie prin istorie și o reafirmare a valorilor regale.
Acum, pentru prima dată, Iașiul devine scena acestui spectacol unic, aducând magia Monaco-ului în inima României. În noaptea de 6 septembrie, sub candelabrele de cristal ale Palatului Culturii, trecutul și prezentul vor dansa împreună, iar strălucirea Monte-Carlo-ului va găsi un nou cămin în orașul regal al României.
Pentru cei care visează în aur și dansuri nobile, acesta nu este doar un eveniment. Este istorie în devenire.
Get in touch
NOBLE MONTE-CARLO
8 Rue des Oliviers, Monte-Carlo
98000 – Principality of Monaco
Phone number: +377607934575 (Monaco)
Email: grandbal@noblemontecarlo.mc
-
Evenimentacum 7 aniMASCATI SI MASONII TEPARI DIN PRAHOVA/”VENERABILUL” MASON GRAD 33, Liviu Bigan si MASONUL “MASCAT – MACHO” DE LA POLITIA LOCALA PLOIESTI, PETRESCU BOGDAN (II)
-
Afaceriacum 4 aniDe ce ar cumpăra cineva produse refurbished?
-
Turismacum 4 aniPoiana Brasov, destinatia de vacanta ideala in 2022!
-
Evenimentacum 8 aniAccident mortal în Cerghizel! – Stiri din Mures
-
Evenimentacum 4 aniPolițiștii au reușit reținerea unui infractor cautat de autoritățile din altă țară după ce au folosit toate mijloacele din dotare
-
Evenimentacum 7 aniToader îi răspunde lui Dragnea. Amnistie şi graţiere, să închidem. Liderul PSD a încremenit | MuresAZI
-
Exclusivacum 8 aniCele mai răspândite mituri despre videochat!
-
Evenimentacum 4 aniScandal urias infracțional la vârful IPJ Prahova

