Inițiativa pornește dintr-o echipă în care directorul tehnic, el însuși o persoană cu dizabilitate locomotorie, coordonează inginerii care construiesc sisteme industriale pentru clienți privați, instituții publice și sectorul de apărare.

Omul care coordonează echipa de ingineri a UZINEX construiește, zi de zi, sisteme industriale pentru fabrici, instituții de stat și sectorul de apărare. Are un picior amputat. Din această vară, UZINEX deschide aceeași expertiză și pentru oameni pe care piața muncii i-a lăsat în afara ei: prin ceea ce compania consideră a fi primul centru din România în care persoanele cu dizabilități locomotorii învață gratuit să programeze roboți industriali și să opereze echipamente de înaltă tehnologie.

Centrul — UZINEX Industry 4.0 Academy — va fi lansat la sediul companiei din Tehnopolis Iași.

În România, doar 17% dintre persoanele cu dizabilități au un loc de muncă, comparativ cu o medie de peste 50% în Uniunea Europeană (sursă: Consiliul Economic și Social, decembrie 2025, pe baza datelor Eurostat). Cursurile de reconversie disponibile le direcționează cel mai adesea spre meserii slab plătite. UZINEX propune exact opusul: formare în meserii de viitor — programatori și operatori de roboți, operatori de echipamente industriale, proiectanți pentru imprimare 3D și aplicații cu inteligență artificială — domenii în care competențele sunt rare și bine plătite.

Formarea folosește echipamente reale din industrie, nu simulatoare. UZINEX dispune deja la sediu de cinci tehnologii de frontieră: lasere de sudură, de gravare și de curățare, imprimantă 3D și sisteme de inteligență artificială. La acestea se adaugă cobotul Astorino, cu programare în limbaj nativ Kawasaki — același folosit pe roboții din fabrici — adus la sediul UZINEX de Marius Rădulescu (Kawasaki) și care urmează să fie integrat în programul de formare.

Programul este gratuit pentru cursanți și include o metodologie adaptată dizabilităților locomotorii, mentorat individual și, la final, un portofoliu cu demonstrație practică filmată și o recomandare din partea echipei tehnice UZINEX. Compania își pune apoi la dispoziție rețeaua de clienți și parteneri industriali pentru integrarea profesională a absolvenților.

„Noi nu facem caritate. Construim acces”, spune Sorin Baciu, Director General UZINEX. „Diferența dintre 17% în România și peste 50% în Europa nu se închide cu compasiune, ci cu competențe reale și tehnologie pe care piața chiar le plătește. Misiunea noastră a fost mereu să eliminăm bariera dintre oameni și tehnologia industrială avansată. Acest centru este forma ei cea mai directă.”

„Roboții industriali nu te întreabă cum mergi. Te întreabă dacă știi să-i programezi”, spune Cristian Munthiu, director tehnic al UZINEX. „Eu conduc o echipă de ingineri în fiecare zi. Vreau ca oamenii care trec prin acest centru să plece cu aceeași certitudine cu care lucrez eu: limitarea e a pieței, nu a noastră.”

Pentru UZINEX, proiectul este o extensie firească a felului în care compania înțelege industria: tehnologie avansată, accesibilă oamenilor pe care piața îi trece cu vederea. Metodologia și curriculumul centrului vor fi publicate gratuit, pentru ca modelul să poată fi replicat de orice companie din țară.

Lansarea are loc în perioada în care UZINEX participă la un program național dedicat afacerilor cu impact, unde își propune să obțină susținerea necesară pentru a dezvolta și extinde Academia la scară națională.

Lansarea oficială a centrului, cu o demonstrație live a echipamentelor, este programată la Tehnopolis Iași. Persoanele interesate, partenerii și organizațiile care lucrează cu persoane cu dizabilități pot afla detalii contactând direct compania.Despre UZINEX UZINEX este un integrator industrial din Iași, care furnizează echipamente grele și tehnologie la cheie pentru sectorul privat, instituții de stat și sectorul de apărare.  Compania este în curs de acreditare NATO pentru prima centrală fotovoltaică mobilă produsă în România.

Mulți oameni amână prima programare la psiholog nu pentru că nu vor să meargă, ci pentru că nu știu la ce să se aștepte.

Ce se întâmplă acolo? Ce vor să știe despre tine? Trebuie să vii cu un răspuns clar la întrebarea „care e problema ta?” Necunoscutul adaugă un strat suplimentar de anxietate peste cel deja existent. Clujenii care vor să facă primul pas pot găsi ușor o echipă care oferă  servicii integrate, dar înainte de orice, este util să înțelegi concret ce implică prima consultație. Acesta este poate cel mai important lucru de știut înainte să mergi. Prima întâlnire cu un psiholog nu presupune să „rezolvi” nimic și nu este de așteptat să vorbești imediat despre lucruri profunde sau dureroase. Prima consultație terapeutică nu e terapie și nu vei fi de așteptat să vorbești despre probleme adânc înrădăcinate. Scopul e să cunoști terapeutul și să evaluezi dacă te simți confortabil cu el. Prima ședință de terapie este despre construirea raportului cu terapeutul și determinarea dacă există o compatibilitate bună între voi. E o conversație de evaluare reciprocă, nu un examen și nu o mărturisire. Terapeutul vrea să înțeleagă cine ești și ce te aduce acolo, iar tu vrei să înțelegi dacă e cineva alături de care poți lucra.

În prima consultație, tu și terapeutul vă veți pune reciproc întrebări și veți stabili logistica planului de tratament. Psihologul va întreba despre ce te-a adus la cabinet, cât durează starea sau problema, ce ai încercat deja, contextul de viață actual și, în funcție de abordare, câteva aspecte din istoricul personal și familial. Specialistul va construi o imagine despre cum ai ajuns unde ești azi și ce vrei să obții din terapie. Asta îi va permite să adapteze abordarea la ce va funcționa cel mai bine pentru tine. Nu trebuie să ai un răspuns perfect pregătit la „care e problema ta?”. Poți spune că nu știi exact, că te simți rău fără să poți articula de ce sau că ceva nu funcționează și vrei să înțelegi ce. Terapeutul te va întâlni acolo unde ești, nu te simți presat să știi ce vrei să discuți în ședințe. Să ajungi la ușa terapeutului e suficient. Pregătirea nu e obligatorie, dar poate reduce anxietatea înainte de prima ședință. Nu trebuie să ai totul pus la punct înainte de prima programare. Totuși, reflectând la câteva lucruri în avans poți să te simți mai încrezător. Gândește-te la obiectivele tale, poate la gestionarea unor simptome, îmbunătățirea relațiilor, procesarea a ceva dificil sau explorarea creșterii personale. Potrivit studiilor, calitatea alianței terapeutice care se formează în primele ședințe, cât de ascultat și înțeles te simți, este unul dintre cei mai solizi predictori ai rezultatelor pe termen lung ale terapiei, independent de metoda folosită.

La finalul primei consultații, psihologul îți va explica tot ce observă, ce abordare propune și cum ar putea arăta colaborarea voastră. Nu e neapărat un plan detaliat din prima zi, ci mai degrabă o direcție și un acord despre cum continuați.

Foto: Pexels

E un moment ciudat, și nu zic asta ca figură de stil, când medicul îți spune că există ceva în sân care se vede pe imagini, dar nu se simte deloc. Tu îți pui mâna pe piele, cauți, apeși, te convingi că ești bine și că, poate, cine știe, aparatul a exagerat. Și totuși, pe mamografie sau pe tomosinteză, într-un colț al țesutului, apare o mică pată, un grup de microcalcificări, o umbră fără contur de “gâlmă” pe care s-o poți prinde între degete.

În astfel de situații, chirurgul are nevoie de un semn clar ca să scoată exact zona care trebuie, nu mai mult, nu mai puțin. Aici intră în scenă ceea ce, în limbajul clinic, se numește reperaj stereo cu harpon ghidat.

Nu e magie și nici nu e vreun truc de laborator, din acelea care sună bine în filme. E, mai degrabă, o soluție practică. Imaginează-ți o hartă pe care ai un punct important și nu vrei să-l pierzi. Pui un ac și, dintr-odată, locul devine “real”, devine ușor de găsit. Doar că harta, aici, e imaginea sânului, iar acul e un fir subțire de metal cu o mică ancoră la capăt, un “harpon” care se fixează în țesut suficient cât să nu alunece.

De ce e nevoie de un reperaj, dacă “oricum se operează”?

În imaginile moderne, sânul a devenit un teritoriu foarte bine cartografiat. Se văd leziuni mici, uneori chiar foarte mici, care altădată ar fi trecut neobservate până când ar fi devenit palpabile. Partea bună e că multe probleme pot fi descoperite devreme, iar asta schimbă mult, de la tratament până la anxietatea din spatele lui. Partea mai puțin comodă e că, odată descoperite, aceste zone trebuie regăsite cu precizie în ziua intervenției.

Să ne înțelegem: chirurgul nu operează “imaginea”. El lucrează cu un organ viu, moale, care se mișcă, se comprimă, se schimbă ușor de la o poziție la alta. Ceea ce pe mamografie e un punct de câțiva milimetri poate fi, în realitate, o zonă discretă, fără margini tari, fără ceva care să sară în ochi la palpare. Dacă ai încerca s-o cauți la întâmplare, ai scoate prea mult țesut și ai plăti un preț estetic inutil sau, mai rău, ai putea rata chiar ținta.

Reperajul preoperator există tocmai ca să împace două lumi care se înțeleg greu între ele. Lumea imaginii, precisă până la milimetru, și lumea chirurgiei, care are nevoie de repere concrete, “pipăibile”. Radiologul marchează ținta înainte, iar chirurgul o urmează în sala de operație, ca pe un traseu lăsat de cineva care a trecut deja pe acolo.

Ce înseamnă “stereo” în acest context

Când auzi “stereo”, primul gând e la sunet, la boxe, la cinema. În radiologie, “stereo” înseamnă să privești același lucru din două unghiuri diferite, ca să înțelegi unde se află în spațiu. Nu e poezie, e geometrie, dar e o geometrie care te ajută, fiindcă îți dă adâncime.

Mamografia clasică produce imagini în două incidențe, de obicei una de sus în jos și una oblică. La reperajul stereotactic, aparatul face două expuneri la unghiuri ușor diferite, de o parte și de alta a axului central. Leziunea apare puțin “deplasată” între cele două imagini, un efect de paralaxă, ca atunci când închizi pe rând câte un ochi și observi că degetul tău pare să se miște față de fundal. Din această diferență, un software calculează coordonatele în trei dimensiuni, adică nu doar unde e pe “hartă”, ci și cât de adânc este.

Sânul este fixat ușor între plăci, ca să stea nemișcat, iar sistemul poate să localizeze ținta cu exactitate. Nu sună romantic, știu. Totuși, în ziua aceea, eficiența contează mai mult decât romantismul.

Harponul, adică firul care te duce la țintă

Cuvântul “harpon” sperie uneori, fiindcă trimite cu gândul la ceva brutal, ca în poveștile cu balene. În realitate, vorbim despre un fir metalic foarte subțire, introdus printr-un ac, care are la capăt o mică porțiune îndoită, o ancoră. Acea ancoră se fixează în țesut, în apropierea leziunii sau uneori chiar puțin dincolo de ea, în funcție de tehnică și de felul în care echipa vrea să fie sigură că nu ratează zona.

Capătul celălalt al firului rămâne la exterior, lipit de piele cu bandă și acoperit cu un pansament. Nu e ceva “plăcut”, sigur că nu, dar e temporar. De cele mai multe ori, se face în aceeași zi cu operația sau cu puțin timp înainte, tocmai ca să scadă riscul ca firul să se deplaseze.

Și merită spus clar: radiologul nu “împunge la ghici”. Ținta e calculată, verificată pe imagini, ajustată dacă e nevoie, apoi reconfirmată. Firul nu e pus ca gest simbolic, e pus ca să fie urmat.

Cum se desfășoară procedura, văzută cu ochi de om, nu de manual

De obicei, ajungi într-un serviciu de imagistică, nu într-o sală de operație. Ți se explică ce urmează, semnezi consimțământul, iar apoi începe partea care, pentru mulți, e cea mai incomodă: poziționarea la aparat. Uneori stai așezată pe un scaun special, alteori în picioare. Depinde de echipament și de locul unde e leziunea, fiindcă aparatul trebuie să “vadă” ținta și să aibă acces către ea.

Sânul este comprimat moderat, ca la o mamografie. Nu e loc de vitejie aici. Dacă doare prea tare, spui, se poate ajusta. După compresie, pielea se dezinfectează, iar medicul folosește un anestezic local, de obicei lidocaină. Înțepătura inițială se simte, ca la stomatolog. După aceea, zona amorțește, iar senzația care rămâne e mai degrabă de presiune și de manevră, nu de durere ascuțită.

Se fac imaginile stereotactice, se marchează pe monitor ținta, sistemul calculează coordonatele, iar acul este avansat către poziția stabilită. Urmează imagini de control. Dacă e nevoie, se ajustează câțiva milimetri. Da, milimetrii aceia chiar contează uneori, fiindcă microcalcificările sau un clip de marcaj după biopsie pot fi foarte precise.

Când vârful acului ajunge unde trebuie, se eliberează firul cu ancora lui. Acul se retrage, firul rămâne. Se mai fac imagini pentru confirmare, ca să fie limpede unde e capătul intern și cum se raportează la țintă. La final, firul se fixează la exterior cu bandă, se pune un pansament și, în mod ideal, te îndrepți către intervenția chirurgicală.

Manevra, în sine, nu durează ore. Pentru multe persoane, ce consumă timp este organizarea, așteptarea, emoția, faptul că totul se întâmplă într-o zi care apasă. Procedura propriu-zisă, de regulă, se încadrează în zeci de minute.

Ce simți după și ce e considerat normal

După reperaj, zona poate fi sensibilă. Poate apărea o vânătaie mică, o umflare discretă, uneori câteva picături de sânge la locul de intrare. Nu e nimic spectaculos, dar suficient cât să te facă atentă la mișcări. Firul e acolo, lipit, și trebuie protejat până ajungi la operație.

Am auzit oameni spunând că “n-au simțit nimic”, iar alții că au simțit destul de mult. Diferențele sunt reale. Depinde de pragul de durere, de poziția leziunii, de cât de aproape e de peretele toracic, de cât țesut glandular există și, sincer, de cât de tensionată e persoana în momentul acela. Emoția poate amplifica orice senzație. Dacă îți tremură ușor genunchii sau simți un nod în gât, nu e rușinos, e doar o zi încărcată.

Spune dacă te doare, dacă amețești, dacă te ia cu transpirații reci. Nu trebuie să “reziști” pentru nimeni. Personalul medical preferă un pacient stabil și sincer, nu un erou care se încrâncenează și apoi se prăbușește din orgoliu.

Ce face chirurgul cu firul, în sala de operație

În operație, firul devine un traseu. Chirurgul îl urmărește, ca pe o potecă trasată în iarbă. Incizia se planifică astfel încât să ajungă la zona marcată, iar țesutul din jurul vârfului intern este excizat cu o marjă de siguranță, în funcție de context. Dacă vorbim despre o zonă suspectă sau despre microcalcificări, ideea e să se scoată întreaga porțiune de interes.

În multe centre, piesa excizată este verificată imagistic imediat, tocmai pentru a confirma că zona vizată a ajuns în specimen. Genul acesta de verificare liniștește, pentru că arată că nu s-a operat “după memorie”, ci cu control.

Apoi intervine anatomopatologia, cea care spune cu adevărat ce a fost acolo. Reperajul nu pune diagnosticul. El doar ajută ca țesutul corect să ajungă la laborator.

Riscuri și limite, spuse fără teatru

Ca orice procedură invazivă, chiar dacă e mică, există riscuri. Cel mai des vorbim de lucruri mărunte, o durere locală, o echimoză, un mic hematom. Mai rar, firul se poate deplasa înainte de operație, mai ales dacă trece mult timp sau dacă zona e foarte superficială. Uneori poziția nu e perfectă din prima și se fac ajustări, lucru care poate prelungi puțin procedura, dar de obicei nu schimbă nimic esențial.

Foarte rar, firul se poate fragmenta. Extrem de rar, mai ales când leziunea este foarte aproape de peretele toracic, pot apărea complicații precum pneumotoraxul, adică pătrunderea de aer între plămân și peretele toracic. Sună grav și poate fi grav, dar tocmai de aceea echipele sunt atente la indicații, la tehnică și la verificări. În practică, marea majoritate a procedurilor trec fără evenimente majore.

Există și limite ținând de anatomie și de poziționare. Leziunile foarte superficiale pot fi mai greu de ancorat cu un fir clasic. Cele aflate foarte posterior, aproape de torace, cer mai multă grijă. Uneori sânul e dificil de poziționat, mai ales dacă ținta e într-o zonă care nu se prinde bine în compresie. Când radiologul spune că “nu e chiar simplu”, de obicei nu încearcă să te sperie. Mai degrabă te pregătește pentru o manevră făcută cu răbdare.

De ce încă se folosește această metodă, deși există alternative

În ultimii ani au apărut metode fără fir, cu markeri detectabili intraoperator, cu soluții magnetice, cu tot felul de tehnologii care sună aproape science fiction. Unele sunt foarte comode logistic, fiindcă pot fi plasate cu zile înainte. Altele cresc confortul pacientului. Cu toate astea, în multe locuri firul cu ancoră rămâne standardul.

Motivul nu e doar “așa s-a făcut mereu”, deși tradiția are și ea greutatea ei în medicină. E și pentru că metoda e disponibilă, relativ accesibilă și bine înțeleasă de radiologi și chirurgi, iar în majoritatea cazurilor e foarte precisă. Ca în multe lucruri, nu câștigă mereu ceea ce e mai nou, ci ceea ce e fiabil și merge bine, zi de zi.

Întrebări pe care le au oamenii, de obicei în șoaptă

Una dintre primele întrebări este despre radiații. Reperajul stereotactic folosește raze X, fiind ghidat mamografic. Doza este, de regulă, mică și justificată de beneficiu, fiindcă scopul este o intervenție mai precisă. Dacă ești însărcinată sau există suspiciunea unei sarcini, trebuie spus din start. În funcție de caz, se pot alege alte modalități de ghidaj atunci când leziunea este vizibilă ecografic.

O altă întrebare e dacă firul “umblă” prin corp. În mod normal nu, fiind fixat la capătul intern și lipit la exterior. Totuși, până la operație, are sens să eviți mișcările bruște, să nu tragi de pansament și să nu porți haine strâmte care pot agăța. Pare banal, dar în zilele astea încărcate banalul are talentul să devină important.

Mai apare și discuția despre aspirină sau anticoagulante. Asta se lămurește cu echipa medicală înainte, pentru că poate crește riscul de sângerare și de hematom. Uneori se ajustează tratamentul, alteori nu, depinde de indicație. Nu e genul de decizie pe care să o iei singur, chiar dacă ai impresia că “ai mai trecut prin analize” și știi cum merge.

Și, sigur, există întrebarea mare, spusă uneori pe șoptite, alteori direct, pe șleau: “Dacă se face reperaj, înseamnă că e cancer?” Nu neapărat. Înseamnă că există o zonă care trebuie excizată sau biopsiată chirurgical cu precizie. Uneori e o leziune benignă, alteori e ceva care trebuie scos ca să fim siguri, iar uneori e o leziune malignă foarte mică. Reperajul e o busolă, nu un verdict.

O imagine care ajută să rămână clar

Dacă ar fi să descriu totul într-o singură scenă, aș spune așa: radiologul îți arată pe ecran un punct discret, aproape timid, și apoi, cu răbdare de ceasornicar, trasează un drum până la el. Firul rămâne ca o ață între două lumi. Pe de o parte e lumea imaginii, cu coordonate și unghiuri. Pe de altă parte e lumea bisturiului, a țesutului, a vindecării.

Într-o zi în care mintea are tendința să fugă la scenarii, această ață are și un rol psihologic, nu doar tehnic. Îți dă sentimentul că cineva a pus un semn clar pe locul care trebuie, că nu se bâjbâie. Și, cumva, contează. Nu rezolvă emoția, dar o îmblânzește puțin, ca atunci când, într-o casă mare și întunecoasă, aprinzi o lampă și vezi, în sfârșit, pe unde calci.