Eveniment

„Fără aceste sancțiuni, morții pe care astăzi îi plângem ar fi fost mult mai mulți”!

Publicat

acum 6 ani

mai 8, 2020

Deny

Principalele elemente ale contextului geopolitic enumerate mai jos, ar fi impus modificarea termenilor / redirecţionarea efortului de politică externă a României şi, by the way, recalibrarea aranjamentelor de securitatea naţională. Noi am mers înainte, păgubos, cu „cârpeli”.

România a dobândit statutul de Aliat NATO în 2004. După ce, la 29 martie 2004, la Washington, a fost depus instrumentul de aderare la Tratatul Atlanticului de Nord, la 2 aprilie 2004 a avut loc, la Bruxelles, ceremonia arborării drapelului de stat la Cartierul general al NATO şi Reuniunea miniştrilor de externe Aliaţi, marcând simbolic aderarea ţării noastre la Alianţă.
Aderarea României la Uniunea Europeană a avut loc la 1 ianuarie 2007. Această dată a fost propusă la summitul de la Salonic din 2003 și confirmată, la Bruxelles, pe 18 iunie 2004. Raportul de țară privind progresele României din octombrie 2004 a afirmat, de asemenea, data de 1 ianuarie 2007 ca dată de aderare pentru România și Bulgaria. Cele două țări au semnat Tratatul de aderare pe 25 aprilie 2005 la Abația Neumünster din Luxemburg.

Notă: Acest text nu este o lucrare de cercetare științifică, un eseu, o lecție, sau un instructaj. El conține doar câteva note de studiu modeste, personale, elaborate de subsemnatul pe timpul parcurgerii unei bibliografii pe care am considerat-o absolut necesară pentru inițierea mea în unele aspecte ale problematicii pe care mi-am propus să o desluşesc.

În context, să nu uităm, însă, că amânarea admiterii în NATO a statelor europene, Bulgaria, Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia şi România s-a făcut datorită opoziţiei Moscovei. Dreptul de „veto” al Rusiei în raporturile cu Occidentul în problemele securităţii europene, se pare că este luat în serios, oricâtă retorică s-ar fi consumat la Budapesta, Varşovia sau aiurea. Extinderea NATO a fost condamnată cu înverşunare de opoziţia comunistă şi de mass-media, de intelectuali, în fapt, de toate grupările influente ruseşti. Chiar dacă nu mai declară deschis că Europa Centrală şi de Est era „zonă de influenţă” rusească, Moscova pretinde că Rusia şi Europa Centrală şi de Est au interese comune şi prioritare de securitate.
Extinderea NATO şi lărgirea UE au influenţat în mod semnificativ stabilitatea şi securitatea europeană. Unii analişti politici şi militari consideră că mediul de securitate european s-a consolidat ca urmare a multiplicării eforturilor ţărilor democratice pentru edificarea unei noi arhitecturi de securitate europene. Adică ar fi influenţat în sens pozitiv mediul de Securitate European.
După umila mea părere, cred că ar trebui să fim mai rezervaţi în vânturarea acestui clişeu al caracterului exclusivist conferit beneficiilor, pentru că nu este, în realitate, chiar aşa. Elementele sun asamblate şi articulate mult mai complex, mai profund şi cu nuanţe date uneori de nişte tuşe apăsate, care fac diferenţa între oniric şi realitatea efectivă, necosmetizată prin cuvinte destinate receptării de către spaţiul public.
Ne place, nu ne place, vocile de la Moscova ar trebui cel puţin auzite, dacă nu cumva ar fi necesar să li se şi dea vreun răspuns, fie el şi diplomatic formulat. Dar aşa, fără vreun demers concret de repliere a agresivităţii NATO (măcar de ochii Moscovei !), este greu a se argumenta că aderările „au întărit climatul de securitate în Europa”. Că îl ţin, totuşi, într-un echilibru, da, admitem!
Este perfect adevărat că SUA şi majoritatea ţărilor vest-europene fac eforturi mari să asigure Rusia şi ţările din fosta URSS că NATO nu este împotriva lor. S-a lucrat intens la Washington pentru a redefini Pactul Nord-Atlantic, ca să încurajeze participarea directă şi constructivă a unei Rusii democratice şi neexpansioniste.
Dar, sa-mi fie cu iertare, aici este o primă fractură logică: nu-i poţi cere Rusiei sa-şi tempereze tendinţele expasioniste atâta timp când tu, NATO, te extinzi !
Una peste alta, NATO s-a oprit în Nord-Vestul şi Vestul Rusiei pe aliniamentul Finlanda (stat non-NATO, dar aflat în parteneriat cu Alianţa) – Estonia – Letonia – Lituania – Polonia – Ungaria – România – Bulgaria.
Argumentele strategice împotriva extinderii NATO spre flancul Est se bazează pe dorinţa sau interesul SUA de a nu afecta negativ relaţiile cu Rusia. Deşi oficialii americani au enunţat în mod repetativ că extinderea Alianţei nu este îndreptată împotriva nimănui, interesele Rusiei, aşa cum sunt ele definite de liderii de la Moscova, sunt direct afectate. Nu există nici o îndoială că motivul principal pentru care ţările din Europa Centrală şi de Est doresc să devină membre NATO, este speranţa de a putea obţine protecţie în viitor împotriva unei Rusii expansioniste, refăcute din punct de vedere economic şi militar. Adversarii din SUA ai extinderii NATO pretind că ţelul principal al Alianţei trebuie să fie integrarea Rusiei în comunitatea euro-atlantică. Ei susţin că extinderea NATO spre Est va face Rusia să se simtă ameninţată, exclusă şi izolată. Faptul că Statele Unite au reuşit să preseze şi să manipuleze guvernul slab, actual, al Rusiei să „accepte” fără ostilitate deschisă primul val, nu poate ascunde realitatea.
În Occident, crearea Consiliului Permanent NATO – Rusia, o palidă iniţiativă în scopul „liniştiri” Moscovei, a demontat câteva dintre îndoieli, dar, în mare parte, ideea că expansiunea NATO ar fi îndreptată direct împotriva Rusiei nu le-a fost scoasă din cap ruşilor. Cine crede contrariul, este cel puţin naiv. Mai ales că oficialii americanii şi-au dat cu stângul în dreptul când au susţinut, repetat, că „extinderea Alianţei nu este îndreptată împotriva nimănui!” Păi, nu i-a băgat pe ruşi şi mai mult la bănuieli, întrebându-se: atunci, cui prodest ?
Ţările din NATO au acceptat modificări importante în structura şi procedurile de funcţionare ale Alianţei, dar, în paralel au „băgat băţul prin gardul Ursului”:
– Ba câte un scut antirachetă în Polonia şi România,
– Ba un „Sea Shield 18” în 2019, cel mai mare exercițiu NATO în Marea Neagră, şi, normal, avioane din flotilla Crimeei s-au ridicat de la sol, iar flota maritimă rusă de la Sevastopol a fost plasată în stare de alertă, iar ambasadorul Rusiei la Bucuresti, Valeri Kuzmin, a considerat că, o eventuala înfiinţare a unei flote NATO la Marea Neagră, ar provoca tensiuni suplimentare şi „inutile” în regiune.
Notă: „Daca aţi înfiinţa o astfel de flotă – nu e un secret din ce înţeleg că va fi o flotă NATO – ar provoca tensiuni suplimentare şi inutile în această regiune din mai multe motive, precum convenţiile care limitează prezenţa străină din regiune, cum ar fi Convenţia de la Montreux” (A. Dughin/V. Kuzmin).

– Ba o brigadă multinaţională şi multirol la Craiova care este considerată un „pretext” pentru dislocarea unor forţe puternice ale Alianţei în vecinătatea Rusiei.
– Ba un incident de 19 minute în 7 septembrie 2016, când aeronava de recunoastere P8 Poseidon a Marinei americane a facut doua tentative de a se apropia de spatiul aerian rus, deasupra Mării Negre, in timp ce zbura cu transponderele inchise. Avioane de lupta Su-27 au fost ridicate atunci de la baza aeriana Belbek, Crimeea, într-un comunicat arătându-se că „Pilotii rusi au respectat cu strictete reglementarile internationale de zbor”. Ruşii au acuzat că nu a fost prima tentativă a unor avioane NATO de a se apropia de spaţiul aerian rus pentru a spiona, in timpul exercitiilor militare „Caucasus 2016”.
– Ba, recent, în februarie 2020, Secretarul general NATO, Jens Stoltenberg, s-a văzut obligat / presat să dea asigurări Rusiei că viitoarele manevrele militare ale Alianței de pe continent, care se numesc „Defender Europe” și vor fi cele mai mari de la încheierea Războiului Rece încoace (circa 37.000 de soldați, din 18 țări), nu sunt îndreptate împotriva Rusiei: „Defender Europe” nu e îndreptată împotriva nimănui, a spus Stoltenberg. Manevrele vin, desigur, pe fundalul experienței, deja depășite, a retragerii armatei și armamentului SUA din Europa. În euforia căderii comunismului, acum trei decenii, Washingtonul și-a retras grosul trupelor, lăsând Europa vulnerabilă în eventualitatea unui atac, interior sau exterior. Statele Unite vor muta de altfel în Europa, în următoarele luni, 20.000 de militari ca parte a noii strategii SUA și NATO.
Aşadar, periodic, Federaţia Rusă este alimentată în suspiciunile sale. Or, ruşii nu sunt chiar aşa de slăbiţi din punct de vedere militar cum încearcă unii să acrediteze; din contră, e.g. fiind racheta balistică „Satan”.
Notă: Expertul militar rus Aleksei Leonkov a calculat că, pentru distrugerea întregii populaţii a Statelor Unite ale Americii, Rusia ar avea nevoie doar de zece rachete balistice intercontinentale RS-28 ‘Sarmat’ (‘Satan 2’ în codificarea NATO).

Când a devenit evident faptul că NATO se va extinde în Europa Centrală oricare ar fi obiecţiile Rusiei, Polonia, Ungaria şi Republica Cehă fiind invitate să adere în iunie 1997, Kremlinul a început să acorde mai puţină atenţie extinderii Alianţei. Nu voia să pună în primejdie eventualele investiţii occidentale sau să se confrunte cu izolarea, dând impresia de slăbiciune şi ineficacitate. Moscova încerca să reducă importanţa implicaţiilor extinderii NATO prin limitarea rolului noilor membri. Extinderea trebuia privată de orice semnificaţie propriu-zisă şi Rusia trebuia să joace un rol mai proeminent în problema securităţii prin intermediul Consiliului NATO-Rusia. Moscova cerea, de asemenea asigurări, că infrastructura militară a NATO nu va fi extinsă spre noile state membre, că noile state nu vor avea capacităţi nucleare şi nici nu vor găzdui vreo unitate militară nord-atlantică. Rusia a pretins că NATO căpătase o poziţie antirusă mai pronunţată odată cu intrarea Poloniei, Ungariei şi a Republicii Cehe, în 1999, în această organizaţie.
Moscova pretindea că, dacă NATO ar fi renunţat la extinderea spre Est, Rusia ar fi ratificat tratatul „Cer Deschis” şi tratatul de reducere a armamentelor START 2 şi ar fi acum în tratative cu SUA în privinţa etapei următoare, START 3.
Motivele de securitate invocate de liderii ruşi pentru a obiecta faţă de lărgirea Alianţei înspre ţările din Europa Centrală şi de Est nu par să fie justificate.
Argumentul conform căruia această lărgire ar deplasa forţele NATO cu o mie de kilometri spre est se bazează pe un fundament de geografie fizică. Într-adevăr, atunci când a avut loc reunificarea Germaniei, Moscova a primit asigurarea că forţele aliate continuă sa rămână la vest de fosta frontieră a Germaniei Federale. Nu se vede cum, luând în considerare condiţiile geografice, aceleaşi dispoziţii ar putea să nu fie aplicate în cazul teritoriilor noilor membri, după toate probabilităţile ţări componente ale Grupului de la Vişegrad, adică Polonia, Ungaria, Republica Cehă şi, eventual, Slovacia. O asigurare ce ar putea fi echilibrată cu un angajament al Rusiei de nonstaţionare a trupelor sale în Ucraina şi Belarus. O mie cinci sute de kilometri de uscat, fluvii şi mlaştini s-ar interpune astfel între forţele pe care, în perioada Războiului Rece, le despărţeau doar apele fluviului Elba.
Un al doilea motiv este că, departe de a se constitui într-o ameninţare pentru Rusia, lărgirea NATO înspre ţările respective este cea mai bună garanţie pentru extinderea spre acea zonă a Europei a politicii de pace care domneşte între membrii Alianţei încă de la crearea acesteia. Ideea că Alianţa, astfel lărgită, ar putea servi unei politici agresive îndreptate împotriva cuiva, cu atât mai puţin împotriva puterii militare a Moscovei, nu rezistă nici măcar la o analiză superficială. Adevărul este că, dacă în această regiune apare o cauză de tulburări, aceasta rezidă în primul şi în primul rând, şi înainte de toate, în tensiunile dintre statele din zonă sau din interiorul uneia sau alteia dintre ţări (fosta Iugoslavie federativă nu numai cu problema Kosovo), Albania, Macedonia, Nagorno-Karabah, Abhazia, Osetia, Transnistria, dar și de cel din Cecenia. Trebuie să subliniem rolul Rusiei în aceste conflicte. În diferendul din Nagorno-Karabah, Moscova nu a jucat un rol-cheie, nu a fost detonatorul acestui conflict, iar astăzi Rusia încearcă să mențină relații bune cu ambele părți – atât cu Armenia, cât și cu Azerbaidjan. Rusia s-a implicat mai tare în conflictele din Georgia. Dar aici vreau să menționez că în această țară cauzele izbucnirii au fost unele interne. Rolul naționalismului georgian, al președintelui Gamsakhurdia, a fost unul fatal și doar pe urmă Rusia s-a implicat direct. În Transnistria noi am văzut că Federația Rusă s-a implicat chiar din primele zile, iar Armata a 14-a a fost un catalizator al conflictului. Și, în fine, e vorba de Ucraina, unde au izbucnit ultimele conflicte, iar „mâna Moscovei” se vede de departe, iar noi deja putem spune că acesta nu este un conflict local, ci unul internațional, ruso-ucrainean.
Aderarea lor la Alianţă ar fi, pentru Rusia, cea mai bună garanţie pentru stabilitatea acestei Europe ce-i este vecină şi împotriva unor eventuale tentative de exploatare a „perioadelor de vid”, care ar afecta puterea rusească, sau a unor crize din interiorul Comunităţii Statelor Independente.
În realitate, ceea ce motivează, în principal, obiecţiile Kremlinului la adresa intrării unora dintre foştii săi sateliţi în Alianţa Atlantică este o problemă de prestigiu, de „rang” în lume.
Doctrina militară rusă din aprilie 2000, descria extinderea NATO şi cooperarea cu fostele republici sovietice ca pe nişte ameninţări la securitatea rusă. Lărgirea NATO era percepută ca o ofensivă antirusă, care ar fi putut până la urmă să înglobeze toate fostele republici sovietice şi să le submineze interesele naţionale.
La sfârşitul lui 2001, Kremlinul înţelesese deja că opoziţia deschisă faţă de extinderea NATO va fi ineficientă şi va slăbi prestigiul Rusiei. Consensul Alianţei cu privire la un al doilea val de extindere avea să demonstreze din nou scăderea influenţei regionale şi globale a Rusiei.
Moscova se opunea vehement intrării în NATO a celor şapte ţări invitate la Praga, în 2002, – Bulgaria, România, Slovenia, Lituania, Letonia, Estonia şi Slovenia-, şi avertiza că o astfel de mişcare ar grăbi apariţia unui conflict cu Alianţa. Deşi Kremlinul acceptase deja inevitabilitatea intrării acestor state în NATO, a continuat totuşi să ameninţe cu acţiuni nespecificate, în cazul în care interesele Rusiei erau încălcate.
În ciuda opoziţiilor Rusiei, Alianţa s-a extins, au devenit membre ţările invitate la Praga, în aprilie 2004.
Pe de alta parte, argumentul forte pentru care nu credem în contrapropaganda rusă, cam stearpă, este generarea (şi degenerarea) conflictului ucrainean şi anexarea Crimeei.
Evoluţia mediului de securitate este caracterizată acum de aceeaşi dinamică complexă: eforturile pentru integrare europeană şi euroatlantică a statelor din sud-estul şi centrul Europei, versus dorinţa maximă a liderilor politici de la Moscova de a reface imperiul şi „sferele de influenţă”.
Preocupările Rusiei sunt de a recâştiga un rol de decizie în problemele internaţionale (ajutată, indirect, de dorinţa ţărilor asiatice de a-şi creşte rolul în viaţa politică mondială), este în conflict nemijlocit cu extinderea protecţiei NATO asupra ţărilor democratice din Europa Centrală şi de Est.
La toate acestea se adaugă crizele din Ucraina, din zona Golfului şi din Asia Centrală, efectele crimei organizate şi ale sărăciei. Sunt create condiţiile ca stabilitatea şi securitatea mondială să fie influenţate din ce în ce mai mult de aceşti factori.
Anexarea Crimeei este o poveste de mai multe secole.
În data de 8 aprilie 1783, țarina Ecaterina cea Mare a Rusiei proclama anexarea Peninsulei Crimeea la Rusia. Azi, Crimeea este un teritoriu disputat de Rusia și de Ucraina, aflat de facto sub control rus, ca urmare a invaziei rusești din 2014. Din cauza anexării Crimeii, Rusia este supusă mai multor sancțiuni internaționale.
Crimeea a fost un teritoriu disputat încă din Antichitate. O vreme, Crimeea a fost inclusă în Imperiul Persan. Ulterior, ea a trecut sub controlul grecilor, apoi sub cel al Imperiului Roman și, mai apoi, al Imperiului Bizantin. În epoca migrațiilor, nordul peninsulei a fost subiect de dispută între romani și goți, apoi între bizantini, cumani, khazari și slavi. În Evul Mediu, italienii, mai ales genovezii și venețienii, și-au creat colonii în Crimeea. Genova a fost câștigătoarea competiției cu Veneția pentru controlul coloniilor italiene din Crimeea.
Sudul peninsulei a rămas o provincie bizantină, care a evoluat în ceea ce este cunoscut în istorie sub numele de Principatul de Theodoro, care a rămas sub suzeranitatea Imperiului Bizantin de Trapezunt.
Din 1238, Crimeea a fost cucerită de Imperiul Mongol, iar după destrămarea acestuia a devenit parte a Hanatului Hoardei de Aur.
Tătarii au condus Hanatul Crimeii, aflat în război cu polonezii, cu lituanienii, cu cazacii și cu Principatul Moldovei pentru controlul stepelor din sudul de azi al Ucrainei. Din 1449, Hanatul Crimeii a devenit stat vasal Imperiului Otoman, iar dependența față de sultanii din Constantinopole a crescut treptat.
Populația hanatului era compusă în principal din tătari, însă includea și cumani, precum și alți turci kîpceaci, greci, italieni, armeni, evrei și urmașii goților, din ce în ce mai puțini, convertiți la Islam.
În 1783, Hanatul Crimeii a fost anexat de Imperiul Rus. Între 1853 și 1856, peninsula a devenit unul dintre principalele teatre de operațiuni ale Războiului Crimeii, încheiat cu victoria coaliției compuse din Franța, Anglia, Piemont și Imperiul Otoman asupra Rusiei. Una dintre consecințele acestui război a fost Unirea Principatelor Moldovei și Țării Românești și restituirea de către Rusia către români a trei județe din sudul Basarabiei, cotropite de ruși în 1812.
Crimeea a rămas parte a Imperiului Rus până la revoluțiile din 1917. După ce bolșevicii au preluat controlul asupra Sankt Petersburgului și a Moscovei, Crimeea a rămas unul dintre bastioanele rezistenței împotriva comuniștilor. A fost controlată de ofițerii Armatei Albe și de cei ai Armatei Verzi până în noiembrie 1920, când comuniștii au reușit să cucerească peninsula. Aproape 150.000 de ruși loiali țarismului s-au refugiat în Imperiul Otoman și în România, iar alți 150.000 au fost uciși de comuniști.
În Cel de-al Doilea Război Mondial, Crimeea a fost cucerită, în 1941, de către români și germani și recucerită de ruși în 1944. Naziștii au ucis 40.000 de evrei crimeeni. La rândul lor, rușii i-au deportat în Uzbekistan pe cei 283.000 de tătari crimeeni, drept pedeapsă pentru colaborarea lor cu naziștii.
În 1954, în cadrul URSS, Rusia a cedat Crimeea Ucrainei, în condițiile în care Ucraina încorpora și teritorii românești, poloneze și slovace. În 2014, Rusia a invadat și anexat Crimeea, după revoluția ucraineană pro-occidentală.
Ocuparea militară a spaţiului european nu mai reprezintă o soluţie de rezolvarea dilemelor de natură geopolitică ale Rusiei, astfel încât se impune reorganizarea spaţiului european care „ar face din acest sector geopolitic un aliat strategic de nădejde al Moscovei, păstrându-i suveranitatea, autonomia şi autarhia”. O Europă unită din punct de vedere politic şi economic, în jurul axei Paris – Berlin, reprezintă un obiectiv strategic al Kremlinului. Federaţia Rusă este interesată să contribuie la unificarea europeană, să consolideze legăturile de integrare cu Europa Centrală sub semnul axei Moscova-Berlin, axa de bază a politicii externe ruseşti. „Eurasia – scrie Aleksandr G. Dughin – are nevoie de o Europă aliată şi prietenă. Din punct de vedere militar ea nu va prezenta încă mult timp (fără SUA) un pericol serios, iar cooperarea economică cu o Europă neutră poate să rezolve majoritatea problemelor tehnologice ale Rusiei şi Asiei, în schimbul resurselor şi al parteneriatului strategic”.
În efortul de „finlandizare” a întregii Europe, Kremlinul se confruntă cu procesul de reorganizare a spaţiilor apropiate nemijlocit de Rusia, respectiv apariţia unui „cordon sanitar” şi care grupează, în aceste momente, o serie de state membre NATO (Polonia, Cehia, România, Bulgaria, Turcia). „Este vorba despre apariţia unei zonei geopolitice între Marea Baltică şi Marea Neagră, formată din state ce nu pot să intre ca nişte componente depline în Europa, dar care resping cu îndârjire Moscova şi Eurasia. Pretendenţii titlului de membri ai «cordonului sanitar» sunt următorii: popoarele baltice (lituanienii, letonienii, estonienii), Polonia (inclusiv Prusia Occidentală), Bielorusia (această idee este susţinută de minoritatea catolică antieurasiatică), Ucraina (cea occidentalizată, în special – uniato-catolică), Ungaria, România (la fel sub influenţa uniaţilor), Cehia şi Slovacia. Este evident că pretutindeni este vorba de sectorul catolic al Europei de Est care a aparţinut, tradiţional, zonei de influenţă a Occidentului. Totodată noi avem de a face cu aceleaşi ţări care s-au manifestat (nu o singură dată) în istoria geopoliticii, în calitate de pârghii de distrugere a formaţiunilor continentale – Imperiul Rus, Imperiul Austro-Ungar, nu demult URSS. Sarcina Eurasiei este ca acest cordon să nu existe. Aceasta este în interesul Europei şi al Rusiei”, concluzionează geopoliticianul rus Aleksandr G. Dughin. Reîmpărţirea noilor formaţiuni statale şi crearea în locul statelor a federaţiilor sau a câtorva state a căror orientare geopolitică va fi univocă, respectiv formaţiuni mici, unitare din punct de vedere etnic, cultural şi confesional, va permite o integrare mai uşoară în blocuri geopolitice mari. Dintr-o astfel de perspectivă geopolitică poate fi înţeles planul Kremlinului de a întreţine o serie de „conflicte îngheţate” în spaţiul ex-sovietic, în speţă Transnistria, care pot împiedica constituirea acelui „cordon sanitar” atât de temut de sovietici şi, mai apoi, de ruşi. „Sarcina Eurasiei este ca acest cordon să nu existe. Aceasta este în interesul Europei şi al Rusiei. Dacă e să privim aceste formaţiuni în calitate de state, ele sunt nejustificate, sunt contradictorii din punct de vedere etnic şi confesional, sunt înapoiate din punct de vedere strategic şi economic, sunt lipsite de resurse. Cu alte cuvinte, existenţa acestor state fictive are sens doar ca zone strategice, susţinute artificial de atlantism. Pretutindeni există factori care le leagă de Eurasia (pot fi: ortodoxia, conştientizarea înrudirii cu slavii, prezenţa populaţiei ruse, apropierea istorică, câteva componente laolaltă etc.), există însă şi factori opuşi, care le apropie de Occident (catolicismul, uniaţii, eterogenitatea etnică, tradiţiile politice de suveranitate etc.). Atâta timp cât aceste formaţiuni reprezintă un întreg, ele nu pot să prefere nici una din aceste două orientări şi tocmai de aceea devin un «cordon sanitar» în sensul deplin al acestui cuvânt. Integrarea cu Estul este împiedicată de unele elemente, integrarea cu Occidentul, de altele.
“De aici rezultă această permanentă instabilitate internă şi externă, provocată de aceste ţări, ceea ce dă apă la moară talasocraţiei şi este o piedică permanentă în calea geopoliticii eurasiatice şi a blocului continental”, scrie Aleksandr G. Dughin.
Geopoliticienii de la Moscova recomandă ca formulă de înlăturare a acestui „cordon sanitar” reîmpărţirea totală a noilor formaţiuni statale şi crearea în locul statelor a federaţiilor sau a câtorva state a căror orientare geopolitică va fi univocă. „Formaţiunilor mici – scrie Aleksandr G. Dughin – , unitare din punct de vedere etnic, cultural şi confesional, le va fi mai uşor să se integreze în blocurile geopolitice mari, iar în prezenţa unor relaţii strânse de alianţă, dintre Rusia şi Europa, noile frontiere nu vor însemna un prag adevărat, o ruptură. Mai mult decât atât, numai lipsa acestui «cordon sanitar» poate să facă aceste relaţii general eurasiatice reale, să transforme spaţiul dintre «Dublin şi Vladivostok» într-o zonă de cooperare eurasiatică, de colaborare şi parteneriat strategic”. În planurile geopolitice ale Kremlinului, Serbia reprezintă avanpostul Eurasiei în Balcani, astfel încât un „bloc ortodox”, de la Nistru până în Muntenegru, cu România reunificată, trebuie să se formeze în colaborare cu Berlinul. Un Berlin trufaş, cu aere de superioritate, căruia i se oferă al IV-lea Reich: „partea cea mai de vest a Europei Centrale, din Prusia, prin Cehia şi Slovacia, spre Ungaria şi Austria, apoi spre Croaţia, până la Marea Adriatică” astfel încât „continuarea firească a Rusiei spre vest, în regiunea balcanică – opinează Aleksandr G. Dughin –, va fi logică şi acceptabilă, nu va încălca echilibrul geopolitic al Europei Centrale care, din punct de vedere geopolitic, aparţine sferei de influenţă a Germaniei”.
Aşadar, Axa Berlin-Moscova devine clară. Washingtonul îşi caută aliaţi în Europa de Est.
După cel de Al Doilea Război Mondial, Statele Unite s-au erijat în protectorul Europei. Chiar proiectul Uniunii Europene a fost sugerat şi mai apoi sprijinit de SUA. În timpul războiului rece, NATO a reprezentat cheia de boltă a politicii americane în Europa. După căderea comunismului, rolul NATO în Europa Occidentală a scăzut, iar Germania a văzut în asta o oportunitate de îndepărtare faţă de Washington.
Astfel, primul dezacord major a apărut în anul 2001, după atentatele din 11 septembrie. Atunci SUA au activat articolul 5 (principiul apărării colective), iar statele membre ale tratatului au răspuns, dar implicarea Germaniei în Afganistan a fost redusă, desfăşurând o forţă relativ mică şi cu restricţii în privinţa operaţiunilor de luptă. În războiul din Irak, Germania nu s-a implicat deloc, nemaifiind obligaţi de tratat. În urma acestei poziţionări, relaţia SUA – Germania a avut de suferit dar lucrurile păreau că vor fi reglate.
Totuşi, criza s-a adâncit mai mult în anul 2013, când a început scandalul declanşat de Edward Snowden. Activitatea CIA la Berlin a fost pusă sub lupă, au apărut informaţii despre ascultarea telefonului Angelei Merkel de către NSA, iar sondajele arătau o prăbuşire a încrederii publicului german în SUA. Scandalul declanşat de informaţiile oferite de Snowden au dus la expulzarea şefului antenei CIA la Berlin, la înaintarea mai multor proteste diplomatice şi, inevitabil, au dus relaţiile SUA-Germania la un nou minim istoric.
Principalul beneficiar al aceste crize a fost Rusia care s-a grăbit să-i ofere azil lui Edward Snowden, acesta fiind şi la această oră refugiat în Rusia şi aflându-se sub protecţia administraţiei de la Kremlin. În comunitatea de informaţii s-a vorbit la acea oră chiar despre o strângere a relaţiilor între FSB şi BND pe teme de contraspionaj. Răcirea relaţiilor dintre Germania şi SUA a continuat cu „scandalul Volkswagen” din anul 2015. Pe măsura distanţării de Washington, Berlinul s-a apropiat tot mai mult de Kremlin, iar acest lucru a fost foarte evident la începutul conflictului ruso-ucrainean. După începerea ostilităţilor din Crimeea şi după impunerea sancţiunilor împotriva Rusiei, compania germană Rheinmetall a fost acuzată că a construit o bază ultramodernă de antrenament pentru ministerul Apărării din Rusia. Izomorfismul dintre politicile externe ale Germaniei şi Rusiei a continuat, Berlinul obţinând preţ preferenţial pentru gazul rusesc.
În logica acestor relaţii, în anul 2015, în plin regim sancţionator împotriva Rusiei, se semnează proiectul de construcţie al gazoductului North Stream 2. Acesta va fi realizat de Gazprom împreună cu firme din Germania şi Franţa. Gazele naturale vor fi transportate din Rusia spre Germania prin Marea Baltică, ocolind Polonia, Ucraina şi ţările baltice. Practic, acest proiect transformă Germania în principalul distribuitor al gazului rusesc în Uniunea Europeană. North Stream 2 este privit cu multă reticenţă de către statele Est-europene şi de SUA pentru că prin acest gazoduct Rusia câştigă mult mai multă influenţă la nivel european.
Criticile Est-europene şi americane la adresa North Stream 2 nu au împiedicat Germania să susţină în continuare proiectul. De curând chiar, Rusia şi Germania au semnat la Forumul Economic Internaţional de la Sankt Petersburg (Supranumit ”Davosul rus”) o declaraţie comună privind iniţiativa strategică bilaterală intitulată „Parteneriat pentru eficienţă”. Documentul semnat de miniştrii Maksim Oreşkin şi Peter Altmaier, are drept scop îmbunătăţirea eficacităţii economiei ruse prin intermediul tehnologiilor germane.
În semn de protest față de procedurile lansate în Rusia împotriva lui Michael Calvey, cofondator al Fondul Baring Vostok, ambasadorul Statelor Unite la Moscova Jon Huntsman a boicotat ediția din 2019 a formului.
Cooperarea ruso-germană se vede şi în ceea ce priveşte poziţionare internaţională a celor două state. Ambele manifestă deschidere către investiţiile chineze şi sunt favorabile păstrării unui acord cu Iranul. Relaţiile dintre Berlin şi Moscova nu sunt tot timpul roz, există divergenţe, dar Germania este conştientă că implicare prea mare a americanilor în treburile Europei îi ştirbeşte din prestigiu şi putere. Pe de altă parte, nici Rusia nu vrea creşterea puterii SUA în Europa. Astfel, dincolo de interesele economice, cele două state sunt unite şi de interesul strategic de a ţine SUA cât mai departe de afacerile europene. Reorientarea SUA către Europa de Est Dacă multe din statele occidentale văd în NATO un organism fără sens, care serveşte doar intereselor americane, în Europa de Est problema se pune cu totul altfel. Incursiunea ”omuleţilor verzi” în Ucraina a tras un puternic semnal de alarmă pentru Polonia, România şi statele baltice. Mişcarea Kremlinului a resemnificat NATO în Europa de Est. Statele foste comuniste din Est, mai ales cele cu graniţă comună cu Rusia au înţeles că singurul organism care le oferă protecţie în faţa Rusiei este NATO, iar NATO înseamnă SUA. Administraţia de Washington profită şi ea de această situaţie şi a cerut imperativ respectarea acordurilor de intrare în NATO şi alocarea a 2% din PIB pentru Apărare, ceea ce duce la un nou conflict cu Germania care refuză acest lucru. România s+a conformat. Prin apropierea de statele Est-europene, SUA îşi păstrează încă o voce puternică la nivelul UE şi după Brexit.
Pentru Germania pare să primeze problema economică în relaţia cu Rusia, pentru că are nevoie de gaz, dar şi viziunea europeană a Angelei Merkel este una total diferită de viziunea americană. Merkel şi mai nou Macron susţin că Uniunea Europeană trebuie să fie o forţă de sine stătătoare care să concureze cu SUA, China şi Rusia dar acest lucru nu se poate întâmpla decât dacă toate statele membre trag în aceiaşi direcţie. E greu să vorbeşte de Uniunea Europeană unitară când propui două viteze sau când nu ţi cont de problemele Europei de Est cu Rusia. Germania poate face acorduri echidistante cu Rusia, pot existata tratate care să fie respectate de ambele părţi dar state ca Letonia, Lituania, Estonia, Polonia sau România nu se pot aştepta la tratament corect din partea Rusiei. În acest context, apropierea de Washington devine esenţială.
Astfel, la nivelul Uniunii Europene se creează o nouă falie între Est şi Vest dincolo de cea economică. (Col (R) Florin Gulianu).

Surse bibliografice:
– https://www.profit.ro/stiri/politic/putin-incearca-la-forumul-economic-de-la-sankt-petersburg-sa-atraga-investitori-zguduiti-de-dosare-judiciare-19026328, accesat 07.05.2020,
– adev.ro/ptr4oa, https://adevarul.ro/international/europa/axa-berlin–moscova-devine-clara-washingtonul-isi-cauta-aliati-europa-est-1_5d148d0e892c0bb0c6daa7c2/index.html, accesat 07.05.2020,
– HUNTINGTON, Samuel, Political Order in Changing Societies, Yale University Press, New Haven, 1968; http://projects.iq.harvard.edu/gov2126/files /huntington_political_order_changing_soc.pdf; accesat la data de 07.05.2020,
– http://geopolitics.ro/rusia-si-procesul-de-extindere-al-nato/, accesat 05.05.2020,
– https://www.dw.com/ro/cum-pot-fi-solu%C8%9Bionate-conflictele-armate-din-europa-de-est/a-42901290, accesat în 07.05.2020,
– https://stirileprotv.ro/stiri/international/expert-rus-cu-10-rachete-satan-2-rusia-poate- distruge-intreaga-populatie-a-sua.html, 07.05.2020,
– https://www.aesgs.ro/trecutul-si-perspectiva-unui-conflict-inghetat/,
– http://www.rfi.ro/tag/pagina-de-istorie accesat 05.05.2020.

Articole pe aceiasi tema:prima

Urmatorul

„Întâlnirile cu agricultorii vor continua și am convingerea că vom reuși împreună să rezolvăm problemele cu care aceștia se confruntă”

Nu ratati

TCL lansează seria de televizoare QLED C81 și C71 în România Tehnologie de vârf și experiență de vizionare la nivel de cinema

Citeste in continuare

Comenteaza si tu

Eveniment

Cum faci un buchet cu Stitch potrivit pentru o cerere în căsătorie?

Publicat

acum o lună

iulie 17, 2026

Teodora Savu

Cum faci un buchet cu Stitch potrivit pentru o cerere în căsătorie

Prima dată când am văzut un buchet cu Stitch dus la o cerere în căsătorie, am ridicat din sprânceană. Un extraterestru albastru, cu urechi mari și dinți, între trandafiri albi, exact în momentul în care oamenii aleg de obicei ceva solemn. Mi s-a părut, sincer, o alegere ciudată. Apoi am văzut fața fetei. Și mi-am dat seama că nu înțelesesem nimic din ce se întâmpla acolo.

Un buchet cu Stitch pentru o cerere în căsătorie înseamnă, la nivel practic, un pluș de 20 până la 30 de centimetri fixat pe un suport rigid și integrat într-un aranjament de 15 până la 25 de fire de flori, construit în tehnică spiralată, cu o paletă de alb, roz cald sau burgundy care se împacă cu albastrul indigo al personajului. Asta e rețeta. Restul, adică partea care contează cu adevărat, ține de motivul pentru care alegi personajul.

Cererea aia nu era despre trandafiri. Era despre ei doi, despre un desen animat pe care îl văzuseră de vreo șapte ori împreună, despre o glumă interioară veche de patru ani. Buchetul nu era decor. Era o propoziție întreagă, spusă fără cuvinte.

De atunci m-am uitat mai atent la fenomen. Buchetele cu personaje, în special cele cu Stitch, au ajuns printre cele mai căutate în perioadele cu încărcătură emoțională, de la aniversări până la momentul în care cineva îngenunchează. Iar dacă vrei să faci unul cu mâna ta, sau măcar să înțelegi ce cere un buchet bun, e util să știi de la început că nu e chiar atât de simplu pe cât pare într-o poză de pe Instagram.

De ce funcționează Stitch acolo unde alte personaje eșuează

Există o logică în spatele faptului că Stitch a devenit personajul preferat pentru momentele romantice, și nu ține doar de faptul că e drăguț. Sunt o grămadă de personaje drăguțe.

Filmul Disney din 2002, Lilo și Stitch, e construit în jurul unei idei foarte simple și foarte greu de digerat, mai ales pentru copii. Familia nu înseamnă neapărat oamenii cu care te naști. Cuvântul hawaiian ohana, repetat în film până devine un fel de refren, e definit chiar așa. Familie înseamnă că nimeni nu e lăsat în urmă și nimeni nu e uitat. Iar Stitch, care începe ca un experiment genetic proiectat să distrugă tot ce atinge, ajunge personajul care înțelege replica asta cel mai profund, tocmai pentru că nu avusese niciodată pe nimeni.

Aici e nervul. Când duci un Stitch la o cerere în căsătorie, nu duci o jucărie. Duci, fără să spui asta cu voce tare, o promisiune că nu pleci nicăieri. Că persoana din fața ta nu va fi lăsată în urmă. Sunt cupluri pentru care replica asta contează mai mult decât orice a scris cineva vreodată pe o felicitare cumpărată de la benzinărie.

Mai e ceva, mult mai prozaic. Stitch e albastru, are urechi care se pretează la aranjat între flori și o siluetă suficient de compactă cât să nu domine compoziția. Compară asta cu, să zicem, o girafă de pluș. Nu merge. Forma contează enorm în construcția unui buchet, iar Stitch se comportă surprinzător de bine ca element central, atâta timp cât respecți câteva reguli.

Diferența dintre un cadou drăguț și un gest care contează

O observație pe care am făcut-o vorbind cu oameni care au trecut prin momentul ăsta. Cererile care rămân în memorie nu sunt cele mai scumpe. Sunt cele în care persoana care cere a demonstrat că a fost atentă. Un buchet cu Stitch dăruit cuiva care nu a văzut filmul e un buchet cu un pluș albastru. Același buchet, dăruit cuiva care plânge de fiecare dată la scena cu barca, e cu totul altceva.

Deci prima întrebare pe care ți-o pui nu e ce flori alegi. E dacă personajul chiar înseamnă ceva pentru persoana din fața ta. Dacă răspunsul e nu, oprește-te aici și fă altceva. Serios. Un buchet tematic care ratează tema e mai rău decât un buchet clasic făcut bine.

Ce alegi mai întâi, plușul sau florile

Toată lumea începe cu florile. E greșit.

Plușul e piesa în jurul căreia construiești tot. Are dimensiune fixă, culoare fixă, greutate care nu se negociază. Florile se adaptează. Mergi invers față de instinct și alege întâi Stitch-ul.

Dimensiunea e prima decizie și cea mai importantă. Un pluș de 15 centimetri se pierde între flori și arată ca un accesoriu uitat acolo. Unul de 40 de centimetri transformă buchetul într-un pluș cu câteva flori în jur, care nu mai poate fi ținut confortabil cu o singură mână. Zona bună, din ce am văzut, e undeva între 20 și 30 de centimetri. La dimensiunea asta personajul e clar vizibil, dar florile rămân flori.

Contează și cât de ferm e plușul. Cele umplute prea moale se turtesc când le fixezi și, după douăzeci de minute, Stitch arată ca și cum ar fi avut o săptămână grea. Cele cu umplutură tare își țin forma, dar sunt greu de ancorat. Ideal e un mijloc, un pluș care își păstrează silueta când îl apeși cu degetul, dar care cedează un pic.

Apoi calitatea materialului, care se vede în fotografii mult mai mult decât ai crede. Blana ieftină reflectă lumina ciudat, cam ca o pijama sintetică, iar la blitz albastrul devine violet spălăcit. Un pluș bun are fibra mai densă, cu textură mată, și rămâne albastru și în lumină naturală, și în lumină de restaurant. Diferența de preț e de câteva zeci de lei. Diferența în fotografia pe care o veți avea peste douăzeci de ani nu se măsoară în lei.

Care Stitch, că sunt mai multe

Variantele diferă mult, iar alegerea spune ceva. Stitch clasic, cu perechea suplimentară de brațe ascunsă și expresia lui obraznică, e cel mai versatil. Stitch cu inimioară în mână e cel mai evident, poate prea evident pentru unii, deși la o cerere evidentul nu e neapărat un defect. Stitch cu Angel, partenera lui roz din serial, e o alegere pe care puțini o fac și care funcționează foarte bine dacă amândoi cunosc personajul, pentru că sugerează perechea fără să o spună.

Am văzut și oameni care aleg Stitch cu floare de plumeria pe cap, referință la Lilo. E subtil și frumos, cu riscul ca nimeni în afară de ei doi să nu prindă gluma. Ceea ce, la o cerere în căsătorie, cam asta e ideea.

Florile care merg cu albastru și cele care nu merg deloc

Aici lucrurile devin puțin tehnice, dar rămân la nivelul la care oricine înțelege dacă i se explică o dată.

Albastrul lui Stitch e un albastru rece, saturat, cu tentă spre indigo. Nu e bleu de vară. Asta înseamnă că se ceartă cu unele culori și se împacă foarte bine cu altele.

Albul nu dă greș niciodată. Trandafiri albi, eustoma albă, hortensie albă. Contrastul e curat, plușul iese în evidență, compoziția capătă aerul acela de eveniment important. Dacă ești nesigur și nu vrei să experimentezi într-o seară ca asta, albul e alegerea sigură. Nu a regretat nimeni vreodată un buchet alb.

Rozul funcționează, cu o condiție. Trebuie să fie roz cald, de tipul celor din trandafirii de grădină, nu fucsia strident. Fucsia lângă albastru indigo produce o vibrație vizuală obositoare, ochiul nu știe unde să se așeze. Roz prăfuit, roz somon, roz pudră, toate se așază frumos lângă albastru și dau buchetului o blândețe care merge cu momentul.

Roșul e problematic și o spun direct. Roșu intens lângă albastru intens creează o tensiune de tip steag, iar Stitch pare că a nimerit din greșeală într-un buchet de Ziua Îndrăgostiților. Dacă vrei neapărat roșu, pentru că e cerere în căsătorie și așa se face, mergi pe un burgundy închis, care are destul brun în el cât să calmeze conflictul.

Galbenul, în general, nu. Am văzut încercări și niciuna nu m-a convins. Galben lângă albastru e un contrast complementar prea brutal pentru un buchet romantic, arată mai degrabă a decor de petrecere pentru copii.

Ce flori concret și de ce

Trandafirul rămâne coloana vertebrală, și nu din lipsă de imaginație. Are tijă rezistentă, cap suficient de mare cât să echilibreze plușul, și rezistă. Un trandafir de calitate ține o săptămână și ceva, ceea ce contează dacă vrei ca buchetul să existe și după momentul cu poza.

Eustoma, pe care mulți o știu drept lisianthus, e arma secretă a buchetelor bune. Seamănă cu un trandafir de mătase, are petale ondulate și dă volum fără să ceară atenție. Umple golurile cu eleganță.

Hortensia e utilă când vrei masă. Un singur cap de hortensie ocupă cât șapte trandafiri și creează pe loc senzația de buchet bogat. Are un defect serios, se ofilește repede dacă rămâne fără apă, deci nu e prima alegere dacă buchetul stă câteva ore în mașină.

Gypsophila, adică floarea miresei, e controversată. Unii o adoră, alții o consideră umplutură ieftină. Părerea mea e că totul ține de cantitate. Un pic, ca spumă între flori, arată bine. Multă, și buchetul pare făcut în grabă.

Am o slăbiciune pentru garoafele de calitate în buchetele astea, deși știu că sună a floare de la piață. Garoafa modernă, cu petale dese și culori pudrate, e complet altceva decât ce vindeau florăriile în anii nouăzeci, și rezistă mai bine decât aproape orice.

Construcția propriu-zisă, pas cu pas

Îți trebuie plușul, între cincisprezece și douăzeci și cinci de fire de flori în funcție de mărimea dorită, verdeață pentru contur, două sau trei bețe subțiri de bambus, sârmă de florărie, bandă de florărie, hârtie de ambalaj și panglică de satin.

Începi prin a pregăti plușul, și aici e trucul pe care majoritatea tutorialelor îl trec cu vederea. Nu înfigi nimic în el. Chiar dacă vezi peste tot oameni care bagă bețe direct în pluș, rezultatul e că plușul rămâne cu găuri și cu umplutura deranjată permanent. Metoda corectă e să legi două bețe de-a lungul corpului, în spate, cu sârmă trecută pe sub braț și în jurul taliei, strâns dar nu sufocant, apoi să acoperi legăturile cu bandă de florărie. Plușul rămâne intact și poate fi scos oricând.

Bețele trebuie să coboare cam cât tijele florilor, ca să se integreze în mâner. Dacă sunt mai scurte, Stitch se lasă în față sub propria greutate și, după o oră, privește în podea.

Apoi tai florile. Toate la aceeași lungime, unghi de patruzeci și cinci de grade, sub apă dacă poți, pentru că altfel intră aer în tijă și floarea nu mai bea. Cureți complet frunzele de pe partea care intră în mâner. Frunzele lăsate acolo putrezesc și miros urât în două zile.

Construcția o faci în tehnică spiralată, care sună complicat, dar nu e. Ții primul fir în mână, adaugi al doilea așezat oblic peste el, al treilea la fel, mereu în aceeași direcție, rotind ușor buchetul între degete. Tijele se așază natural una peste alta ca într-un evantai, iar buchetul capătă singur formă rotundă și stă în picioare când îl pui pe masă. Dacă adaugi firele drept, unul lângă altul, obții un mănunchi care se prăbușește.

Stitch intră în compoziție cam la o treime de sus, ușor descentrat. Perfect centrat arată static, ca o fotografie de pașaport. Descentrat cu câțiva centimetri, cu capul întors ușor lateral, buchetul pare că se întâmplă, nu că a fost aranjat.

Unde ascunzi inelul, dacă vrei să o faci

Ideea cu inelul ascuns în buchet e mai veche decât Instagramul și rămâne una dintre cele mai frumoase, cu condiția să nu se ducă naibii.

Nu îl legi de pluș cu ață subțire, pentru că se desface. Nu îl pui între flori sperând că rămâne acolo, pentru că nu rămâne. Soluția care funcționează e o cutiuță mică fixată solid în spatele plușului, ascunsă de ambalaj. Sau, dacă vrei varianta clasică, inelul legat cu sârmă de florărie de o tijă groasă, într-o poziție în care e vizibil doar dintr-un anumit unghi.

Am auzit povestea unui tip din Cluj care a legat inelul de urechea lui Stitch cu panglică și a condus prin oraș cu geamul deschis. Restul e previzibil și include o oră de căutat pe stradă. A găsit inelul. Nu se termină întotdeauna așa.

Metoda cea mai sigură rămâne să ții inelul în buzunar și să folosești buchetul ca pretext, ca lucru pe care i-l pui în mână în timp ce te lași într-un genunchi. Efectul e același și riscul e zero.

Panglica și mesajul de pe ea

Panglica nu e decorativă. E ultimul lucru pe care îl atingi când legi buchetul și primul lucru pe care îl citește cineva, dacă ai scris ceva pe ea.

Mesajul scurt bate mesajul lung, întotdeauna. Un ohana, un vrei, o dată, un nume. Am văzut panglici cu paragrafe întregi și efectul e că nimeni nu le citește, fiindcă textul se pierde în pliuri. Trei sau patru cuvinte, cu literă lizibilă, într-o culoare care contrastează cu satinul.

Culoarea panglicii se alege ultima, după ce buchetul e gata, pentru că abia atunci vezi ce lipsește. Albul merge cu tot. Argintiul e elegant și nu concurează cu albastrul. Albastrul închis, în ton cu Stitch, leagă compoziția și e alegerea pe care o fac cel mai des cei care știu ce fac.

Când comanzi în loc să faci singur

Nu tot ce se poate face acasă merită făcut acasă, iar cererea în căsătorie e exact tipul de moment în care nu vrei să descoperi la unsprezece seara că nu ai sârmă de florărie.

O florărie serioasă are acces la flori proaspete de la depozit, are plușuri verificate și, mai important, are experiența acelor detalii pe care nu le înveți dintr-un articol. Știe că trandafirul de import rezistă mai bine decât cel local vara, știe cât apasă un pluș pe mâner, știe la ce oră să livreze pentru ca florile să arate perfect fix atunci când ai nevoie de ele.

Atelierul cu Daruri, fondat în 2024, este un brand românesc de cadouri personalizate și buchete de flori. Conceptul e orientat spre tineri, cu accent pe calitate și pe un proces de comandă exclusiv, simplu și orientat către client, de la selecție și mesaj pe panglică, la livrare. E genul de abordare care contează exact în situațiile astea, când nu ai chef să explici de trei ori ce vrei și nici să convingi pe cineva că data de livrare nu e o sugestie.

Pentru cine vrea buchetul gata făcut, cu tot cu mesajul pe panglică, livrare flori Atelierul cu daruri rezolvă partea logistică fără să transforme cererea într-un proiect.

Cât costă, ca să știi la ce să te aștepți

Un buchet cu Stitch făcut acasă costă în materiale undeva între o sută cincizeci și trei sute de lei, în funcție de pluș și de câte flori pui. Comandat, prețurile pornesc cam de la două sute cincizeci de lei și urcă spre patru sute cincizeci pentru variantele mari, cu flori premium.

Diferența nu e uriașă, ceea ce merită spus, pentru că mulți presupun că a face singur înseamnă a economisi mult. Nu prea. Economisești puțin și investești două ore și o doză de stres. Uneori merită, fiindcă faci ceva cu mâna ta și asta se simte. Alteori nu merită deloc.

Ziua cererii, partea la care nimeni nu se gândește

Buchetul e gata. Acum trebuie să ajungă acolo.

Nu îl lași în mașină la soare. Zece minute în iulie într-o mașină parcată și trandafirii se moleșesc ireversibil. Aerul condiționat suflat direct pe el e la fel de rău, usucă petalele în câteva minute.

Îl transporți cu tijele într-o pungă cu puțină apă, sau măcar înfășurate într-un prosop de hârtie umed, și îl ții drept. Culcat pe bancheta din spate, buchetul se turtește pe o parte și Stitch ajunge într-un unghi ciudat.

Dacă îl faci cu o zi înainte, ceea ce e o idee bună fiindcă îți ia stresul din ziua respectivă, îl ții într-o vază cu apă rece, la loc răcoros, ferit de fructe. Detaliul cu fructele nu e o superstiție bătrânească. Merele și bananele emit etilenă, un compus care grăbește îmbătrânirea florilor. Un bol de fructe pe aceeași masă scurtează viața buchetului cu zile întregi.

Și încă ceva. Verifică plușul cu o zi înainte, în lumină bună. Dacă are o cusătură ieșită sau o pată din depozit, o vezi acum, nu în poza pe care o va posta ea a doua zi.

Greșelile pe care le văd cel mai des

Prea multe flori. Instinctul spune că mai mult înseamnă mai frumos, dar un buchet supraîncărcat ascunde plușul și pierde exact ce voia să transmită. Cincisprezece fire bine așezate bat treizeci înghesuite.

Ambalaj în prea multe straturi. Hârtia care înfășoară buchetul de trei ori îl transformă într-un con din care se vede o urechiușă. Un strat, maximum două, deschise larg.

Pluș de calitate slabă lângă flori scumpe. Contrastul e crud și se vede imediat. Mai bine flori simple și un pluș bun decât invers.

Și ultima, cea mai frecventă. Buchetul făcut în ultima jumătate de oră, cu florile cumpărate din drum. Se vede. Se vede întotdeauna.

Ce rămâne după

Am o convingere pe care nu o pot demonstra, dar în care cred. Obiectele care supraviețuiesc momentelor mari nu sunt cele scumpe. Sunt cele care se pot păstra.

Florile mor. Asta e natura lor și e chiar frumusețea lor, un lucru care durează exact cât trebuie. Stitch, în schimb, rămâne. Ajunge pe un raft, sau pe pat, sau într-o cutie cu lucruri care nu se aruncă. Peste zece ani cineva îl scoate de acolo și își amintește instantaneu de seara aia, de genunchiul pe pământ, de mâinile care tremurau.

Asta face un buchet cu Stitch la o cerere în căsătorie și asta nu face un buchet de trandafiri, oricât ar fi de frumos. Nu e o competiție și nu spun că trandafirii sunt o alegere proastă. Spun doar că ai posibilitatea să dai cuiva un obiect care va exista peste zece ani și care va spune, de fiecare dată când e privit, exact ce ai vrut să spui în seara aia și poate nu ți-au ieșit cuvintele.

Nimeni nu e lăsat în urmă. Nimeni nu e uitat. E o replică dintr-un desen animat pentru copii și e, întâmplător, cea mai bună definiție a căsătoriei pe care am auzit-o vreodată.

Întrebări frecvente

Ce dimensiune trebuie să aibă plușul Stitch într-un buchet pentru cerere în căsătorie

Între 20 și 30 de centimetri. Sub 20 de centimetri plușul se pierde între flori și nu se mai citește ca element central, iar peste 35 de centimetri buchetul devine greu și incomod de ținut cu o singură mână. La 25 de centimetri, cu 15 până la 20 de fire de flori în jur, raportul dintre pluș și flori arată echilibrat și în realitate, și în fotografii.

Câte flori intră într-un buchet cu Stitch

De obicei între 15 și 25 de fire, în funcție de dimensiunea plușului și de tipul florilor. Dacă folosești hortensie, numărul scade mult, fiindcă un singur cap de hortensie ocupă cât șapte trandafiri. Cu trandafiri și eustoma, 19 fire sunt suficiente pentru un buchet care arată bogat fără să ascundă personajul.

Ce culori de flori se potrivesc cu Stitch

Albul, rozul cald și burgundy-ul închis. Albastrul indigo al plușului e o culoare rece și saturată, care se comportă bine lângă alb și lângă nuanțele pudrate de roz, dar intră în conflict vizual cu fucsia, cu roșul aprins și cu galbenul. Dacă vrei un buchet care să arate bine și în lumină de restaurant, și la blitz, albul rămâne cea mai sigură alegere.

Cât costă un buchet cu Stitch pentru o cerere în căsătorie

Făcut acasă, materialele costă între o sută cincizeci și trei sute de lei. Comandat de la o florărie, prețurile pornesc de la aproximativ două sute cincizeci de lei și ajung la patru sute cincizeci de lei pentru variantele mari, cu flori premium și mesaj personalizat pe panglică. Diferența dintre a-l face singur și a-l comanda e mai mică decât se așteaptă majoritatea oamenilor.

Se poate ascunde inelul în buchet

Se poate, dar cu o fixare serioasă. Cea mai sigură variantă e o cutiuță mică prinsă cu sârmă de florărie în spatele plușului, acoperită de ambalaj. Inelul legat cu panglică sau cu ață de urechea plușului se desface la prima mișcare bruscă, iar riscul nu merită. Dacă emoția e deja mare, ține inelul în buzunar și folosește buchetul ca pretext pentru momentul în care te lași într-un genunchi.

Cu cât timp înainte se face buchetul

Cu maximum o zi înainte, ținut apoi într-o vază cu apă rece, la loc răcoros și departe de fructe, pentru că etilena emisă de mere și banane grăbește ofilirea. Un buchet făcut cu o zi înainte arată la fel de bine ca unul făcut în dimineața respectivă și îți scoate din ziua cererii o oră de agitație inutilă.

Cât rezistă un buchet cu Stitch

Florile rezistă între cinci și zece zile, în funcție de tip și de îngrijire. Trandafirii și garoafele țin cel mai bine, hortensia cel mai puțin. Plușul rămâne, iar asta e o parte din motivul pentru care oamenii aleg buchetele cu personaje pentru momentele importante. După ce florile se usucă, obiectul care declanșează amintirea e tot acolo.

Merge un buchet cu Stitch și pentru un bărbat

Merge, și se întâmplă mai des decât s-ar crede. Aranjamentul se schimbă puțin, cu o paletă mai sobră, verde, alb și eucalipt, și cu un ambalaj mai simplu. Personajul rămâne același, iar semnificația nu ține de gen.

Citeste in continuare

Eveniment

Cum alegi un buchet de trandafiri de săpun pentru cineva sensibil la mirosuri?

Publicat

acum 3 luni

iunie 5, 2026

Teodora Savu

Cum alegi un buchet de trandafiri de săpun pentru cineva sensibil la mirosuri

Am o prietenă care nu poate intra într-o florărie fără să-i pornească durerea de cap în câteva minute. Nu e mofturoasă, e pur și simplu sensibilă la mirosuri, iar buchetele proaspete, oricât de frumoase ar fi, o transformă într-o persoană care caută disperată ieșirea.

Așa că, atunci când a împlinit treizeci de ani, m-am trezit în fața unei dileme pe care mulți dintre noi o cunoaștem. Vrei să oferi flori, pentru că flori se oferă, dar știi că darul tău o să stea într-un colț cu geamul deschis și o privire vinovată din partea ei. Atunci am descoperit, ca tot omul care caută, lumea trandafirilor de săpun. Și am aflat repede că nu e chiar atât de simplu pe cât pare.

Pentru că, surpriză, trandafirii de săpun au și ei miros. Uneori destul de puternic. Iar dacă pornești de la ideea că orice floare care nu e vie e automat sigură pentru un nas delicat, riști să faci exact greșeala pe care voiai s-o eviți.

Hai să lămurim lucrurile cap-coadă, fără grabă.

Ce sunt, de fapt, trandafirii de săpun și de ce par soluția ideală

Un trandafir de săpun este exact ce sugerează numele. O floare modelată din săpun, de obicei dintr-un amestec pe bază de glicerină și uleiuri, turnat în forme care imită petală cu petală floarea adevărată. La prima vedere arată uimitor de natural. Mulți oameni îi confundă cu trandafiri uscați sau prelucrați, până când îi ating și simt textura ușor ceroasă, mătăsoasă, ca un săpun fin pe care nu te-ai îndura să-l folosești.

Atracția lor e evidentă. Nu se ofilesc. Nu cer apă. Nu lasă polen pe masă și nu atrag insecte. Pentru cineva care nu suportă florile vii tocmai din cauza mirosului intens, ideea unei flori care arată identic, dar care nu emană acel parfum copleșitor, sună a rezolvare perfectă. Și de multe ori chiar este. Doar că trebuie să știi ce cauți.

Aici apare prima neînțelegere. Lumea presupune că un trandafir de săpun e neutru olfactiv pentru că nu e o plantă. Adevărul e mai nuanțat. Săpunul, prin natura lui, este aproape întotdeauna parfumat. Producătorii adaugă esențe pentru ca produsul să miroasă plăcut, exact așa cum miroase un săpun obișnuit de baie. Iar un buchet întreg de astfel de flori, strâns într-o cutie închisă, poate concentra parfumul până la un nivel care, pentru o persoană sensibilă, devine la fel de deranjant ca un buchet de crini proaspeți.

Mirosul ascuns din spatele petalelor

Mi-aduc aminte că am deschis primul buchet de săpun pe care l-am comandat și m-a lovit un val dulceag, ca de cosmetice ieftine. Mie nu mi-a displăcut. Dar mi-am dat seama imediat că prietena mea ar fi fugit din cameră.

Intensitatea mirosului depinde de câțiva factori pe care merită să-i ai în minte înainte să comanzi. Cantitatea de esență adăugată în compoziție variază enorm de la un producător la altul. Un atelier care lucrează ieftin și rapid pune adesea parfum mult, pentru că esențele tari maschează calitatea mai slabă a materialului. Un atelier care lucrează cu grijă folosește parfumuri discrete, uneori aproape imperceptibile, sau chiar variante fără esență deloc.

Apoi e chestiunea volumului. Un singur trandafir miroase abia simțit. Un buchet de cincizeci miroase de zece ori mai tare, pur și simplu pentru că ai de zece ori mai mult material care eliberează parfum în aer. Logica e banală, dar oamenii o uită constant când se îndrăgostesc de un aranjament generos și uită că acel aranjament generos înseamnă și o cantitate generoasă de miros.

Și mai e ambalajul. Cutiile sigilate, ferecate cu capac și panglică, țin parfumul captiv. Când le deschizi, primești totul deodată, ca atunci când desfaci un borcan de cafea. Buchetele lăsate să respire, înfășurate lejer în hârtie, pierd din intensitate în câteva zile și devin mult mai blânde.

Cum recunoști un buchet potrivit pentru un nas sensibil

Acum partea practică, cea pentru care probabil ai ajuns aici.

Întreabă direct despre parfum, nu te baza pe presupuneri

Cel mai simplu lucru, și totodată cel mai des ignorat, este să întrebi. Sună banal, știu. Dar majoritatea oamenilor comandă online, văd o poză frumoasă, dau click și speră că totul va fi bine. Când darul e pentru cineva sensibil la mirosuri, merită să scrii un mesaj scurt vânzătorului și să întrebi cât de parfumate sunt florile. Un atelier serios îți va răspunde sincer. Unii oferă chiar variante slab parfumate sau complet neutre, la cerere, dacă li se spune din timp.

Am observat că reacția vânzătorului la o astfel de întrebare spune multe. Dacă te asigură vag că nu miroase deloc, fără detalii, fii precaut. Dacă îți explică din ce e făcut săpunul, ce esențe folosește și cum poți reduce parfumul lăsând buchetul la aerisit câteva zile, ai dat peste cineva care chiar își cunoaște produsul.

Calitatea materialului schimbă totul

Pare contraintuitiv, dar un buchet mai scump e adesea o alegere mai sigură pentru cineva sensibil. Motivul ține de chimie, nu de snobism. Săpunurile de calitate, pe bază de glicerină pură și uleiuri bune, nu au nevoie de parfum agresiv ca să miroasă acceptabil. Au un miros propriu, fin, ușor de tolerat. Compozițiile ieftine, în schimb, conțin adesea ingrediente sintetice care, lăsate așa, ar mirosi neplăcut, deci se acoperă cu esențe tari și dulci.

Petala unui trandafir de calitate e fermă, dar mătăsoasă, cu margini bine definite. Cea ieftină se simte spongioasă, uneori lipicioasă, iar mirosul ei tinde să fie acel parfum penetrant pe care îl asociem cu detergenții. Dacă ai ocazia să atingi și să miroși un exemplar înainte de comandă, fă-o. Diferența e clară din prima.

Mărimea contează mai mult decât crezi

Există o tentație firească de a oferi cât mai mult. Cu cât buchetul e mai bogat, cu atât pare gestul mai grandios. Numai că, pentru o persoană cu nasul fin, un aranjament uriaș poate fi exact ce nu trebuie. Mai multe flori înseamnă mai mult parfum concentrat într-un spațiu mic.

Asta nu înseamnă că trebuie să renunți la grandoare. Aranjamentele spectaculoase, cum sunt cele de tipul 101 trandafiri de sapun, rămân o declarație vizuală extraordinară pentru aniversări sau momente cu adevărat importante, mai ales dacă ținta cadoului are toleranță la mirosuri delicate. Pentru cineva foarte sensibil însă, un buchet mediu, de cincisprezece sau douăzeci de fire, dintr-un material bun și slab parfumat, va fi mai degrabă o bucurie decât o povară. Citește persoana, nu doar ocazia.

Unde va sta buchetul după ce îl primește

Un detaliu la care rar se gândește cineva. Florile de săpun stau ani de zile, spre deosebire de cele vii. Asta înseamnă că mirosul, oricât de slab, va fi prezent constant în spațiul unde e expus buchetul.

Dacă persoana sensibilă urmează să țină aranjamentul în dormitor sau într-o cameră mică, fără ferestre, chiar și un parfum discret poate deveni obositor în timp. Într-un living spațios, bine aerisit, același buchet trece complet neobservat. Merită să te gândești la asta înainte, fiindcă un cadou frumos care ajunge ascuns într-un dulap din cauza mirosului nu prea își atinge scopul.

Un truc simplu pe care l-am învățat de la o vânzătoare cu experiență. Lasă buchetul desfăcut, la aer, două sau trei zile înainte de a-l oferi. Parfumul se domolește vizibil, iar floarea își păstrează aspectul intact. Practic, oferi un buchet care a apucat deja să respire.

De ce contează cui îi comanzi, nu doar ce comanzi

Toate sfaturile de mai sus depind, până la urmă, de un singur lucru. De atelierul care ți le face. Poți avea toate intențiile bune din lume, dar dacă produsul vine dintr-un loc unde calitatea e o loterie, rămâi la mila norocului.

Aici intervine relația dintre client și producător, ceva ce piața românească a început abia recent să trateze cu seriozitate. Atelierul cu Daruri, fondat în 2024, este un brand românesc de cadouri personalizate și buchete de flori, gândit în special pentru tineri, cu accent pe calitate și pe un proces de comandă exclusiv, simplu și orientat către client, de la selecție și mesajul scris pe panglică, până la livrare.

Tocmai genul acela de abordare în care poți cere o variantă mai puțin parfumată, poți spune că darul e pentru o persoană sensibilă și poți avea încrederea că cineva chiar te ascultă. Pentru cazurile delicate, cum e cel cu prietena mea, contează enorm să poți vorbi cu un om, nu doar să apeși un buton.

Personalizarea ajută și ea aici, fiindcă atunci când mesajul de pe panglică e gândit special pentru cel care primește, buchetul capătă o greutate emoțională care depășește cu mult discuția despre parfum. Devine un gest, nu un obiect.

Câteva greșeli pe care le văd repetate și cum le ocolești

Cea mai frecventă e graba. Lumea comandă cu o zi înainte, primește buchetul sigilat, îl oferă pe loc, iar mirosul concentrat din cutie dă peste cap toată surpriza. Lasă-ți timp, comandă cu câteva zile mai devreme, deschide și aerisește.

A doua greșeală e să confunzi absența florilor vii cu absența mirosului. Ți-am spus, săpunul miroase. Dacă pornești de la premisa corectă, eviți dezamăgirea.

A treia, și poate cea mai umană, e să cumperi ce ți-ar plăcea ție, nu ce i-ar conveni celuilalt. Mie îmi plac mirosurile dulci și intense. Prietenei mele i se face rău de la ele. Cadoul bun e cel care ține cont de nasul celui care îl primește, nu de al tău.

Iar dacă ai dubii, întreabă persoana direct, chiar cu riscul de a strica surpriza puțin. O întrebare aparent banală, ceva de genul te deranjează mirosurile florale, poate salva un cadou întreg. Mai bine o mică nelămurire decât un buchet care ajunge la fereastra deschisă.

Floarea care nu se ofilește, dar care merită aleasă cu grijă

Frumusețea trandafirilor de săpun stă în faptul că rămân acolo, lângă tine, luni și ani de-a rândul, ca o amintire palpabilă a unui moment. Tocmai de asta alegerea lor pentru cineva sensibil la mirosuri cere puțin mai multă atenție decât o comandă obișnuită. Nu e vorba de complicații inutile, ci de grijă față de confortul celui drag.

Alege material bun, întreabă despre parfum, gândește-te la dimensiune și la locul unde va sta, lasă buchetul să respire înainte și, mai presus de toate, comandă de la cineva care răspunde la întrebări și înțelege ce ceri. Fă asta și vei oferi exact ce ți-ai dorit de la început. Un dar frumos, care stârnește bucurie, nu dureri de cap.

Citeste in continuare

Eveniment

Peste 1400 de spectatori entuziaști la premiera de gală a comediei ÎN PIELEA MEA, cu: George Tănase, Ioana State, Vlad Gherman, Oana Gherman, Sergiu Costache, Azaleea Necula, Alexandra Răduță, Gabriel Vatavu, Ioana Ginghină, Daria Jane, Mihai Găinușă

Publicat

acum 6 luni

februarie 11, 2026

native

Premiera de gală a comediei „În pielea mea” de la Cinema City AFI Cotroceni București a fost primită pe 9 februarie de peste 1400 de spectatori cu aplauze, râsete și bucurie.
Numeroase vedete și influenceri au fost alături de actorii George Tănase, Ioana State, Alexandra Răduță, Gabriel Vatavu, Vlad Gherman, Oana Gherman, Sergiu Costache, Azaleea Necula, Ioana Ginghină, Mihai Găinușă, Daria Jane, Cătălin Coșarcă și Toto Dumitrescu.

„Este o comedie care nu urmărește tiparele ultimelor comedii lansate în ultimul timp la noi. Filmul are o narațiune jucăușă cu personaje construite în jurul unei tematici aprins dezbătută în societatea de astăzi. Filmul nu conține înjurături și este bazat pe situații inspirate din viața reală.”, spune regizorul Paul Decu.

Echipa filmului „În pielea mea”, scris și regizat de Paul Decu, propune spectatorilor o abordare amuzantă a unei situații des întâlnite în micile certuri dintr-un cuplu: pentru cine e mai greu/ mai ușor. În urma unei provocări pe care patru cupluri de prieteni o duc la bun sfârșit, după multe peripeții, într-un weekend, personajele ajung să câștige o altă viziune despre relațiile lor, lăsând deoparte presupunerile, orgoliile și preconcepțiile, pentru a încerca să comunice mai bine între ei.

Cu râs pe săturate, surprize și personaje pline de viață, comedia independentă „În pielea mea” intră în cinematografele din toată țara din 10 februarie.

Spectatorilor li s-a pregătit o surpriză pentru data de 12 februarie: o seară specială „Date Night” organizată în mai multe cinematografe din rețeaua Cinema City unde toți cei care cumpără un bilet la comedia „În pielea mea” vor primi un premiu garantat din partea Avon.

Până pe 23 februarie, toți spectatorii din țară care și-au cumpărat bilet la filmul „În pielea mea” se pot înscrie în cursa pentru un iPhone 17 Pro Max, încărcând dovada achiziției biletului la cinema în formularul dedicat concursului, premiul fiind oferit prin tragere la sorți pe 24 februarie.

După proiecțiile speciale din Arad, Timișoara, Alba Iulia, Sibiu, Brașov, Cluj-Napoca, Baia Mare, Oradea, cu săli pline, multe aplauze, râsete și discuții îndelungate cu spectatorii curioși și încântați de poveste și de prestațiile actorilor, caravana „În pielea mea” continuă în mai multe orașe.

Pe 11 februarie va avea loc proiecția specială „În pielea mea” de la Cinema City din City Park Constanța, de la 18:30, unde regizorul Paul Decu și actrița Azaleea Necula, originari din Constanța și împrejurimi, vor prezenta filmul alături de colegii lor Ioana State, Alexandra Răduță și Gabriel Vatavu.

Cinema City Shopping City Galați invită spectatorii pe 12 februarie de la 18:30 la întâlnirea cu actrițele Ioana State și Azaleea Necula și regizorul Paul Decu.

Pe 13 februarie la ora 18:30, spectatorii din Iași sunt invitați la proiecția specială din Cinema City Iulius Mall, alături de regizorul Paul Decu și de actorii Gabriel Vatavu, Sergiu Costache, Azaleea Necula, Alexandra Răduță.

De „Ziua Îndrăgostiților”, pe 14 februarie, în Cinema City Iulius Mall Suceava, de la 18:30, spectatorii sunt invitați la film alături de regizorul Paul Decu și de actorii Sergiu Costache, Vlad si Oana Gherman, Alexandra Răduță.

Cineplexx Băneasa Shopping City București găzduiește o proiecție specială în prezența întregii echipe pe 15 februarie, de la 17:30.

În Craiova, regizorul Paul Decu și actorii Sergiu Costache, Azaleea Necula și Oana Gherman vor ajunge la cinematograful Inspire VIP Electroputere Mall pe 16 februarie de la ora 18:00.

Actorii Vlad Gherman, Oana Gherman și Ioana Ginghină vin la întâlnirea cu publicul din Cinema City Vivo! Pitești pe 17 februarie, de la 18:30 și vor participa la o discuție după proiecție, alături de regizorul Paul Decu.

Caravana „În pielea mea” ajunge la Cinema City Shopping City Ploiești, pe 18 februarie, de la 18:30, la proiecția specială introdusă de regizorul Paul Decu, alături de actorii Ioana State, Vlad și Oana Gherman, Azaleea Necula și Gabriel Vatavu.

O comedie actuală și spumoasă, filmul „În pielea mea” este distribuit de T.R.I.B.E. Films.

TRAILER: https://bit.ly/InPieleaMea
Site oficial: inpieleamea.ro

Mai multe detalii, imagini de la filmări, fragmente din film, declarații din partea actorilor și informații despre concursuri sunt disponibile pe paginile social media ale filmului de Facebook, Instagram, TikTok.

Adrian Pădurețu semnează imaginea filmului. De sunet s-a ocupat Bogdan Ivanovici, de scenografie Anca Miron, iar de costume Francisca Vass.

„În Pielea Mea” este un film produs de: CB MOTION PICTURES.

Producător asociat: MAGNETIC MEDIA PRODUCTIONS

Producător: Claudiu Boboc

Producător executiv: Adela Mara

Manager producție: Iulia Cezara Roșu

Casting: ELEPHANT MEDIA

Realizat cu sprijinul:

Co-finanțatori: C&C HOUSE RESIDENCE, S&I BEST CORPORATION WEB DESIGN, CLIMA FREON

Sponsori: CLINICA RMN TINERETULUI; CLINICA IMAMED; OMV PETROM; MIKO BEAUTY PALACE; ȘERBAN & ASOCIAȚII; ESTEEM BODY SCULPT & SPA; PIZZERIA VOLARE; MERLIN’S; DOWNTOWN FITNESS MATEI BASARAB; THE COFFEE HOUSE; CLAUMAR PESCAR; UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRONOMICE ȘI MEDICINĂ VETERINARĂ BUCUREȘTI

Parteneri: AUTO ITALIA IMPEX SRL; KGM BUCUREȘTI – SMT PALLADY; RAZELM LUXURY RESORT – JURILOVCA; SCEMTOVICI & BENOWITZ GALLERY; CREATIVE AVOCADOS; ALCHEMICO.

Partener social: Asociația „România Zâmbește”.

Distribuitor: T.R.I.B.E. Films.
www.facebook.com/TribeFilms.ro – www.instagram.com/tribefilms.ro/

Partener media principal: VIRGIN RADIO ROMANIA

Parteneri media: CineFan, News.ro, Zile și Nopți, Cinemap, Revista FILM, Playtech, Happ.ro, Cinefilia, Daily Magazine, Filme-carti, MovieNews, The Movienator, Munteanu.

Citeste in continuare

Evenimentacum 7 ani

MASCATI SI MASONII TEPARI DIN PRAHOVA/”VENERABILUL” MASON GRAD 33, Liviu Bigan si MASONUL “MASCAT – MACHO” DE LA POLITIA LOCALA PLOIESTI, PETRESCU BOGDAN (II)